Am facut de curand o citire de aura aici, in Brazilia, unei prietene care a devenit mamica acum 2 luni. Un baietel frumos, puternic, mancacios si foarte dornic de totala prezenta si daruire a mamei sale. Prietena mea si sotul ei s-au mutat din Sao Paulo in Bahia cu putin inainte ca ea sa ramana insarcinata. De la viata in alergatura si stresul uriasului oras la viata in mijlocul naturii, cu timpul care curge incet, negrabit, in ritmul padurii.

Una dintre dilemele prietenei mele era cat de mult timp ar trebui sa petreaca cu bebelusul – oare mai poate sa mai faca si ea altceva, sa aiba viata sociala, sa se implice in proiectele in care era implicata inainte, sa se intoarca la studii, sa angajeze o bona, ce sa faca?

Sotul ei ii spusese cu putin timp in urma ca… oare nu a venit deja timpul sa il mai lase pe bebelus si singur si sa aiba si ei doi deja ceva mai mult spatiu pentru a fi iar impreuna ca inainte?

mama si bebelusul ei

Raspunsurile care au venit au fost intr-un singur fel: intinde-te. Dormi. Odihneste-te. Dormi cu copilul tau. Petrece timp cu copilul tau. Desfata-te cu copilul tau. Rasfata-te cu copilul tau. Timpul pe care nu il petreci cu copilul tau petrece-l cu tine, ingrijeste-te, iubeste-te, alinta-te, ai grija de tine cat de mult poti. Cere-le si celorlalti sa faca asta pentru tine, cu tine. Sa te ajute, sa te alinte, sa te rasfete, sa te hraneasca, sa iti dea timp. Pentru ca e un timp pentru toate. Vremea intoarcerii tale in lume va veni si ea, din nou, la momentul potrivit. Acum insa nu este vremea aceea. Acum e vremea pentru bebelusul tau si pentru tine cu bebelusul tau.

Prietena mea a rasuflat usurata. Mi-a spus ca ea insasi simtea asta, foarte intens, in fiecare celula, dar in Sao Paulo, unde a trait toata viata ei, lucrurile nu se fac asa, mamele cauta sa se intoarca cat mai repede la viata sociala si profesionala, sotii le cer femeilor sa redevina femeile care erau inainte cat mai repede, exista mereu presiunea asta atat tacita, cat si clar exprimata, ca esti cineva daca faci ceva, daca te afirmi, daca esti activa, daca, daca, daca…  si ea simte, simtea ca nu asa stau lucrurile, ca experienta maternitatii o transforma profund, simtea asta inca dinainte sa plece din oras, de asta a si plecat, pentru ca simtea ca viata e de fapt altfel si acum copilul ei ii arata ca viata e de fapt altfel decat invatase ea in marele oras, dar ii lipseste doar curajul de a-si urma glasul pantecului, de a-si urma vocea inimii, de a se lasa sa fie mama si femeie si de a descoperi ce inseamna, de fapt, sa fii mama si femeie… si ca acum rasufla usurata, ca acum vrea sa isi dea voie sa se imbratiseze si sa se daruiasca pe deplin copilului ei…

…intre timp, acasa la vecinul nostru, pisica noastra Alba nastea 3 puisori cat trei gheme de ata. Unul a murit. Pe ceilalti doi i-a adus acasa si a vrut sa ii bage in dulap, dar am negociat si si-a facut pana la urma culcus pe fotoliul meu de pe veranda. I l-am cedat, sunt si eu mama si stiu cat de important e sa aiba un loc moale si confortabil unde sa aiba grija de gagalici.

Si venita de la citirea asta de aura despre mamicit, am inceput sa o observ pe Alba si sa il observ inca o data pe Sasha, in toata aceasta noua aventura din vietile noastre – venirea unor pui de pisica in casa. Bine, intotdeauna am fost de parere ca pisicile sunt unii dintre cei mai profunzi maestri incarnati ai existentelor noastre terestre. Si chiar daca nu ar fi – doar uitandu-ma la Alba si ma umplu pe admiratie. Din pisica plimbareata si libera care era, Alba noastra s-a transformat in dedicatie, iubire, protectie si atentie completa fata de puisorii ei. Ii lasa singuri doar cat sa mearga sa manance si sa bea, sa se spele si sa faca si ea una alta prin pamantul din jurul casei. La cel mai mic mieunat este inapoi langa pui, ii linge, ii spala, le da sisica, se aseaza in asa fel incat sa ii incalzeasca si sa ii protejeze cu corpul ei si daca incercam sa ii luam in manuta sa ii mangaiem, este calare pe noi si ne cere sa ii dam puii inapoi. Alba nu se grabeste nici catre viata ei sociala, nici catre motanii care dau roata casei si curtii, nici nu isi cauta de treaba in alta parte decat acolo unde sunt copiii ei. Iar Sasha priveste si el si remarca: ce mult ii iubeste pe puisori! Nu ii lasa niciodata singuri. Uite, Laranja o striga pe mama lui si ea vine imediat. Ce mamica iubitoare e Alba, nu mami?

Desigur, totul este reglat de natura, e instinct matern si ea i se supune.

Si la oameni de ce ar fi altfel?
De ce la mamele-om simtirea asta ca nu le mai intereseaza nimic altceva decat prezenta fata de copilul lor si fata de ele insele ar fi anormala, ar fi nenaturala? De ce mamele-om ar trebuie sa fie mame, si amante senzuale, carieriste de succes, gospodine de medalie de aur la concursul satesc, prietene, confidente, nepoate, fiice si cetatene model in acelasi timp? De ce nu pot fi doar mame si femei sensibile, care au nevoie de somn, de liniste si de odihna, pentru atata timp cat interiorul lor le spune ca asta e naturalul, asta e firescul si ca raman la fel de minunate si de valoroase, chiar daca nu mai conduc sedinta de partid de fiecare miercuri de la 5?

In vremea cand Sasha era mic-pitic, imi amintesc ca sufeream de aceeasi framantare. Toata fiinta mea nu vroia decat sa stea cu el in pat si sa doarma, sa citeasca, sa fie hranita, alintata, ingrijita, in timp ce eu aveam grija de el… insa imi era rusine sa cer, sa imi dau voie, sa imi permit sa fac asta. Furam cate o ora de somn la pranz cu vina si rusine, ca ce fel de femeie sunt eu care doarme, in loc sa fie activa, stralucitoare, vesela si gospodina, in pauzele dintre alaptat, plimbat copilul si spalat scutecele? Am platit framantarea asta cu niste ani de oboseala cronica, oboseala care a inceput sa se spele din clipa in care am inteles in sfarsit ca merit si ca vreau sa ma onorez, sa ma iubesc, sa am grija de mine, sa dorm cat am nevoie, sa stau la giugiuleala cu copilul cat ne trebuie amandurora, sa spun nu indatoririlor sociale (reale sau inchipuite), sa fiu recunoscatoare si fericita cand gateste sotul (care oricum gateste de o mie de ori mai bine ca mine, si in ultima vreme si mai des, hihi !), sa ma plimb, sa ma iubesc, sa ma iubesc, sa ma iubesc…

Copilul meu nu mai e bebelus, iar eu am trecut de mult de nevoia de a fi doar eu cu el si tatal lui intr-o pestera confortabila. Invatarea a venit experimentand, observand, intelegand, cautand sa accept si sa nu mai judec.
Invat si acum de la Alba, invat din cererile si nevoile copilului meu, invat din raspunsurile care vin in citirile pe care le fac.
Invat si acum, in fiecare zi, ca naturalul este sa ne iubim, sa avem grija de noi, sa ne respectam ritmul si timpul si nevoile si pulsul interior al fiintei noastre.
Invat ca naturalul este sa ne dam timp, atata timp cat e nevoie, pentru orice. Invat ca, dandu-ne timp noua, il dam si copiilor nostri – timp de a fi ei insisi, de a invata in ritmul lor, de a descoperi viata in acord cu propria lor intuitie, cu propria lor chemare.
Invat ca nimic nu trebuie grabit.
Unde ne grabim?
Invat cu ciclurile vietii.
Invat.

 

Sursa fotot blog.mandylynne.com

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This