«Da-i copilului atentie completa pentru primii doi ani din viata lui. Si n-o sa ai probleme dupa aceea.» Margarita mi-a repetat treaba asta de o suta de ori, cred, pe toata perioada sarcinii si inca vreo 6 luni dupa ce am nascut. Drept sa va spun, mie mi se parea ceva imposibil de pus in practica. Cum adica, sa ne dedicam TOTAL copilului 2 ani din viata, eu si cu tat’su’ ? Doi ani imi pareau o vesnicie la momentul ala, o vesnicie in care nimic din ceea ce faceam noi inainte de a fi parinti nu mai putea avea prioritate…
Apoi Margarita continua:

Si ce inseamna 2 ani dintr-o viata de om? Ce inseamna sa dai deoparte tot restul pentru primii 2 ani din viata copilului tau, stiind ca o sa ai apoi o viata intreaga de trait cu un copil fericit si sanatos emotional?

Ei, cand punea lucrurile in lumina asta, ma mai relaxam… Si a fost simplu sa imi amintesc sa ma relaxez cat am avut-o pe Margarita in preajma in Piracanga, ca sa dau fuga la ea si sa o intreb ce si cum, de fiecare data cand mie imi dadea cu virgula. Dar apoi Margarita a plecat si m-am trezit ca a venit momentul sa ma prind singura de cum sa sta treaba asta cu atentia completa, cu prezenta completa, cu dedicarea completa…
…am rezistat mult, de multe ori. Toti o facem. Si face parte din proces. Cel mai mult am rezistat intre 10 si 15 luni, cand copilul a inceput sa misune, sa se exprime, sa iasa incet incet din stadiul de maimuta agatata de gatul mamei si al tatalui, sa isi descopere forta, sa mai vada si alti oameni in jur decat pe noi si toate astea imi dadeau in capul meu impresia ca gata, e destul de mare. Nu era, de fapt, destul de mare. Era exact atat de mare pe cat se comporta si pe cata nevoie de prezenta si atentia noastra avea, nici mai mare, nici mai mic…
Pe la 15 luni m-am relaxat. Am inceput sa aflu in mine, cu adevarat, bucuria de a fi cu el total, complet, 100% din mine. Si cata usurinta, lipsa de oboseala, cata iubire si firesc curgeau prin mine si intre noi cand reuseam sa fiu asa. Cata fericire in ochii lui. Cat calm in cererile lui. Cat adevar in spusele Margaritei. Pana si timpul a inceput sa curga altfel si eu m-am oprit din numarat lunile si fazele de crestere…
…si asa s-au facut 2 ani. Doi ani de cand suntem parinti. Adevarul adevarat este ca au trecut tare repede. Si repede au trecut si o gramada de momente care nu or sa mai vina niciodata inapoi. De unele parca nu m-am bucurat destul, asteptandu-le sa treaca mai repede. Pe altele le-am savurat ca pe o prajitura cu ciocolata calda, curgatoare.
Una peste alta, privind in urma peste acesti 2 ani, recunosc ca nu i-am dat atentie completa tot timpul. Uneori n-am stiut cum. Alteori am fost prea prinsi in propriile tesaturi ale mintilor noastre si ne-a luat un pic de timp sa iesim de acolo. Stiu insa ca 2 ani au fost facuti din clipa cu clipa, zi cu zi. In care amandoi, mama si tata, am ales sa punem copilul pe primul plan in tot ce am facut, asa cum am stiut noi mai bine. Uneori a fost din frica de a nu face ceva gresit. De cele mai multe ori insa, a fost din iubirea imensa pe care copilul asta o trezeste in noi. Si am lasat tot deoparte, cand unul, cand celalalt, cand amandoi in acelasi timp, doar din bucuria de a fi impreuna, cu el, impreuna…
Ce sunt 2 ani din viata unui om? Nimic, daca stai sa socotesti timpul. Si Totul, daca stai sa te uiti la nevoile si cererile copilului, in primii doi ani din viata lui.  Si in dansul asta dintre Tot si Nimic, spun La Multi Ani pentru 2 ani de parintit. Cata crestere si vindecare am trait in anii astia 2, n-am mai trait niciodata in vietile noastre.
Si nu stiu daca o sa avem sau nu «probleme» cu copilul dupa aia, asta o sa ne arate Viata pe masura ce o traim. Stiu doar ca fericirea de a ne dedica complet copilului nostru in acesti 2 ani este atat de profunda, atat de transformatoare, incat nu as alege nimic altceva in loc… La multi ani !
Sursa foto: emerille/Flickr.