Copilul meu cel bebelus nu este prieten cu somnul. Ziua, el doarme cate 15 minute de 2 ori pe zi (si de preferat in brate). Daca am foarte mare noroc, din cand in cand doarme cate un somn de 2 ore si jumatate, doar daca sunt eu langa el in pat, iar in timpul acestui somn se trezeste de cel putin 3 ori ca sa verifice daca sunt acolo si ca sa mai suga putin. Noaptea se trezeste la fiecare ora. Adica din ora in ora. Suge trei-patru guri de lapte si adoarme la loc. Daca nu ii dau laptele asta de 3-4 guri, se trezeste de tot si plange.

In concluzie, nu am mai dormit mai mult de 2 ore legate de vreo 3 luni.

Si am ajuns intr-o asa stare de oboseala, incat la venirea intunericului mi se face efectiv groaza de noaptea pe care o am inainte – inca 10 ore de chin, in care abia reusesc sa adorm si 15-20 de minute mai tarziu niste manute mici si dulci si un scancet de mogaldeata ma cheama din nou in dimensiunea asta lipsita de odihna noastra cea de toate zilele!

Nu cred ca exista ceva mai greu in viata de parinte de bebelus decat oboseala. Foarte aproape se incadreaza taiatul unghiilor, dar la asta facem fata, cand ii prindem dormind profund. Oboseala insa… Doare fiecare oscior si gandurile sunt toate ingramadite in frunte (in cazul meu) si nu reusesc sa vorbesc, ci doar sa latru – la partener, la celalat copil, la mine insami, iar in 99% din cazuri latratul asta este tacut (adica nu zbier in gura mare, doar imi vine sa zbier, dar nu zbier, ci raspund asa scurt si cu coada de la matura adanc infipta in fund, si cu fata de romanca, ma scuzati, dar asa ma vad eu in oglinda cand sunt rigida, obosita si acra, cu fata de tanti din aia cu capot si mainile in solduri de pe ulita de la bunica-mea, din comuna Straoane, judetul Vrancea, si cu batul de la matura infipt pana in gat). Si asadar, cum nu latru in gura mare, ci in tacere, energia asta ramane blocata in maxilar, in gat, in umeri, si adauga inca o tona de oboseala si greutate la celelalte 55 de mii de tone pe care le car cu mine in spate din oficiu, ca mama romanca ce ma aflu pe lume, si… hop, ma imbolnavesc: febra, gatul explodat, muci curgandu-mi rauri, insomnie si asa nu ma mai opresc din plans, deloc, niciodata.

Bun.
Respir adanc si imi dau seama ca, daca o tin tot asa, o iau razna, pe bune.
Deci ce ma fac?

Intai, ma apuc sa vorbesc cu toate mamele prietene din cartier, ca sa le intreb ce mama zmeilor e de facut? Panica: toate, fara exceptie, imi spun ca si Gigel al lor, si Maricica, si Zmeurica dormeau tot cate o ora la vremea aia, cand au fost bebelusi, si cum au supravietuit ele, mamele, ca fiinte vii? Nu stiu. Am supravietuit, plangeam non-stop si credeam ca o sa mor, dar n-am murit, la tine n-a fost asa cu Sasha ? Nu, Sasha se trezea de 3-4 ori pe noapte, dar cam la fiecare 3 ore, deci eram obosita fleasca, dar macar aveam bucati de catre 3 ore de somn legat…

Pasul 2, dau fuga la maretul Google si caut sa aflu despre bebelusi care se trezesc din ora in ora si bingo! Gasesc! Cica sa identific cauza, si o identific: asocierea intre somn si sfarc, atlfel spus copilul adoarme doar daca o simte pe doamna tzitzi in gurita lui mica si frumusica foc. Si se dau tehnici de dresare a somnului, pe care ma si apuc sa le aplic din secunda doi, sperand eu sa dea rezultate: cand il vad ca nu mai suge, ci doar sta asa cu sfarcul in gura, adormit, hop il scot si ii zic shhh shhh la ureche si il legan incetisor. Doar ca el deschide ochii si gurita si vrea tzitzi si incepe sa planga si eu tot aman si fac shh shhh si el plange si mai si… ne chinuim asa aproape o zi intreaga si noaptea si mie imi explodeaza capul de durere si el e agitat si marait si nervos si continua sa planga de fiecare data… efectiv ma simt ca si cum incerc sa dresez un catel…

Vine noaptea din nou si eu ma asez in genunchi plangand in fata altarului si cer ajutor. Febra, muci, durere de gat si capul bubuind, pe deasupra insomnie si apelez la ceaiul indigen din plante doctorite, ceaiul-medicament care deschide portile inimii si ale lumilor nevazute… cer vindecare, cer claritate, cer ajutor si mangaiere si intelegere de la Mama Divina, beau o jumatate de paharut de ceai si ma bag in pat dardaind langa copil.

…a fost rapid si simplu sa vad ca de fiecare data cand ajung sa fiu mama din cap, si nu din inima, totul merge prost.
Din nou, cu aceeasi blandete si iubire si rabdare atat de binecunoscute, Mama Divina mi-a aratat bebelusul cuibarit la pieptul meu si amintindu-mi ca doar de asta este nevoie, de aceasta uniune, de mine acceptand si primind mogaldeata la piept, cu inima, cu sufletul, cu mintea, cu sanii plini de lapte, cu dedicatie si rabdare si credinta si incredere… Ca sanii mei sunt acum ai lui si asa e menit sa fie pentru inca un timp de acum inainte. Ca daca el are nevoie sa adoarma asa si sa se trezeasca de 1000 de ori ca sa reafirme ca sunt acolo asa, cu totul, atunci asta am de facut, pana cand in mod natural el o sa treaca de asta… Ca nimic nu este pentru a fi grabit, fortat, schimbat pentru ca asa vrea partea activa, masculina si eficienta din mine… Ca uitandu-ma la ceas la fiecare trezire doar mareste anxietatea si disperarea… ca doar acceptarea ajuta, si doar daruirea cu totul si cu totul, fara retinere…

A fost bine. A fost clar, si simplu.
Am incetat pe loc orice incercare de dresare si am revenit la a-i da sanul de cate ori se trezeste, respirand si lucrand cu mine ca sa cobor din nou si din nou din cap in inima si in pantec si sa mamesc de aici, de unde e clar si iubire si bine.

Dorm in fiecare noapte cu 10 picaturi de tinctura de galbenele si 10 de tinctura de musetel, facute in casa de iubitul meu. Ma ajuta sa adorm repede si sa continui sa dorm profund, chiar si cand ma trezesc ca sa il alaptez. Nu ma mai uit la ceas, nu mai stiu cat a trecut de cand s-a trezit ultima oara si e infinit mai bine asa. Simt ca il alaptez cu iubire si lapte in acelasi timp si ma simt mai moale si mai dulce si mai feminina si mai femeie. Pe tanti aia cu capot nu o mai vad. Stiu ca e inca aici, dar nu o mai vad acum. Mi-e tare bine fara ea.

Si am inceput sa ma simt mai putin obosita. Tot inima mi-a spus ca avem nevoie de echilibru, noi, mamele: sa cautam sa ne dam si acel ceva ce ne hraneste, ce ne bucura. De exemplu, sa facem un traseu usor aici aproape, si sa schimb peisajul. Sa ma vad cu fetele. Sa ies la o inghetata. Sa scriu. Mici placeri zilnice, cum a fost azi cand am mers singura o ora pe plaja. Sau plimbarea de fiecare dupa-amiaza, lunga, pe plaja pustie de la Oceanul cel mare.

Va pup acuma. Copilul vrea sa doarma.

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This