M-am intrebat cu disperare de multe ori de ce parte din viata de mama de bebelus inseamna si lungi, nesfarsite ore de tacere si de singuratate. Nesfarsite zile de vorbit doar bebeluseasca si de contemplat verdele curtii (in cazul meu, ca in alte cazuri raman de contemplat doar peretii, probabil) in singuratate si tacere. De ce nu poate fi mai colorata viata de mama, cu prieteni si prietene umpland casa, cu copilul care doarme linistit si singur pe pat sau in carucior, si nu aproape doar in brate, cu conversatii lungi si interesante purtate cu alti adulti – de ce atata liniste, de ce atata tacere, de ce atata solitudine?

Raspunsul a venit, din nou si din nou, inca de cand eram mama de Sasha bebe, si se repeta acum, cand sunt mama de Mika bebe.

Doar in tacere ne putem auzi inima.

Doar in tacere si in solitudine ne putem conecta la noi insine, ne putem simti si auzi atat glasul curat si cristalin al inimii, cat si zgomotele facute de toata adunatura de emotii blocate, de dureri uitate, de rani crezute vindecate, care ne mentin inimile inchise si mintile hiperactive.
Doar in tacere si in solitudine putem intelege plansul copilului nostru si cererile pe care nu le poate comunica in alt fel decat plangand sau scancind sau gemand.

Doar in tacere si in solitudine putem invata de la Mama dinauntrul nostru cum sa fim mame. Cum sa ne unim inima noastra cu inima copilului nostru si sa fuzionam. Sa fim una, pentru ca doar in fuziune cu mama lui copilul se simte cu adevarat iubit, vazut, simtit, protejat, conectat. Si doar fuzionand cu copilul ei mama este cu adevarat capabila sa il simta, sa il auda, sa ii fie alaturi, sa il protejeze, sa il inteleaga, sa il acompanieze.

Nu stiu daca in Romania se practica cele 40 de zile de post-partum, in care in mod ideal mama ar trebui sa petreaca timpul doar in bula ei impreuna cu noul bebelus, fara sa faca nimic altceva – nici treburi casnice, nici iesit cu prietenii, nici primit vizite, sa fie 100% doar cu bebelusul.
Aici, in Bahia, se practica.

Eu n-am reusit. Am stat in bula in prímele 3 saptamani, dar chiar si asa am gatit, am maturat si am spalat scutece de panza. Apoi am iesit un pic – la o plimbare pe plaja, la o inghetata, la o intalnire cu prietenele, ca imi exploda ceva in cap de atata liniste si solitudine. Intrasem din nou in schema “O, Doamne Dumnezeule, am luat-o de la zero cu bebelus care nici capul drept nu si-l tine, s-a terminat inca o data viata mea toata!” si inca o data orele lungi de plans in hohote cu orele lungi de nesomn si cu disperarea ca nu fac nimic bine pe lumea asta.

Si am cerut ajutor – pai sa vina fetele, sa vina prietenele, sa ma ajute, sa petrecem timp impreuna, sa nu mai fiu singura ziua toata cu copilul… Si au venit. Cateva zile la rand, a fost casa plina, cand de una, cand de alta. Si cu cat mai plina casa, cu atat mai abitir plangea copilul, pana am zis “stop joc, eu ma duc in camera cu Mika, voi faceti ce vreti, dar noi luam o pauza” si ne-am cuibarit in pat cu el in brate si am lasat lacrimile sa imi curga siroaie printre urletele lui si am tacut. Mi-am deschis inima larg si am lasat plansul lui sa intre in inima mea, fara sa incerc sa il opresc, sa il corectez, sa il calmez – doar sa fiu acolo, prezenta, dandu-i lui spatiu sa fie, sa planga, sa planga… A tacut in cateva secunde. A mancat un san intreg si a adormit dus. Iar eu am ramas asa, cu ochii inchisi, cu el in brate, respirand, aceptad tacerea, si singuratatea si simtind cat de bine imi facea, in clipa aceea, sa fie liniste si sa fie solitudine. Lacrimile au continuat sa imi curga pe obraji, lungi si tacute.

Si asa am inceput din nou sa imi simt inima si sa o aud vorbind.

Vorbind despre cum noi toti cautam si tanjim dupa conectare. Reala, profunda, adevarata. Cu noi insine si cu celalalt. Cum ca viata un are nici un sens in absenta comunicarii reale, profunde, cu noi insine si cu celalalt. Ca de cele mai multe ori vorbim mult, crezand ca spunem ceva, dar din inima nu iese nimic si tot ce ramane e sentimentul de singuratate si de izolare.

Ca ceea ce ii linisteste cu adevarat pe bebelusi, atat de curati si de sensibili si de total receptivi si deschisi, este sa simta inima mamei lor prezenta acolo, cu ei: cand il alapteaza. Cand ii schimba scutecul. Cand il leagana si ii canta. Cand il adoarme si il alina. Cand il spala si il imbraca.Cand ii zambeste si se joaca. Sa simta ca toate astea vin din inima, din impreuna, dintr-o relatie reala de acceptare si recunoastere a bebelusului de catre mama lui, asa ajutandu-l pe el sa se recunoasca, sa se cunoasca.
De multe ori indeplinim sarcinile de mama mecanic, automat, grabindu-ne sa sarim de la una la alta si sa se termine odata inca o zi lunga, tacuta, obositoare.

Si daca in loc sa ne grabim, am face lucrurile incet, respirand, simtind? Daca in loc sa cautam sa reducem repede la tacere plansul copiilor nostri, mari sau mici, am sta pur si simplu cu ei, respirand si simtind si lasand sa fie ceea ce e acolo de plans, de reclamat, de tipat, de corectat, de eliberat, de ras, de jucat, de comunicat?

Asta aud eu in inima mea, in tacere si solitudine.

Si apoi pun in practica.

Si e bine. E claritate. E bun. Reincep sa simt cu adevarat si simt si ce doare, si ce e deja in pace. Si bebelusul meu se calmeaza si adoarme, iar copilul cel mare reuseste sa respire si sa se linisteasca, sa se lase imbratisat si sa accepte… si inca o etapa din viata noastra impreuna ne invata cum sa fim oameni de iubire, mici si mari…

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This