child

Am facut o intelegere cu copilul: ca poate sa se uite DOAR la o poveste de-a lui Andersen, una din aceea de 26 de minute de pe Youtube. A fost de acord. Apoi, cand povestea s-a terminat, il vad aparand cu fetisoara aceea, moaca aia cu care stie el ca o vrajeste usor pe mami.

«Mami? Vreau sa te rog ceva frumos de tot».

Stiam deja ce vrea.
«Da, dragostea mea, te ascult».
«Poti te rog frumos sa mai imi pui inca un filmulet din asta mic ? Doar unul, atata, unul si gata… »
«Picule drag, nu iti mai pun inca un filmulet. Am stabilit amandoi – doar unul».
«Dar te rog, mami, te rog frumos, doar inca unul, ultimul, si gata». Ochii mari, privire care implora, manutele lui mangaindu-mi picioarele – tot arsenalul scos la bataie.
M-am asezat la nivelul lui, l-am privit in ochi si i-am raspuns cu calm si iubire. Le simteam in mine, simteam ca raspunsul meu vine dintr-un loc de totala pace si iubire. Nu ma prefaceam deloc.

«Iubitul meu, te aud. Mai vrei inca un filmulet. Raspunsul meu este nu.»

Si s-a dezlantuit furia. Urland din toti rarunchii «Maaaaaaamiiiiiiiii, am spus ca mai vreau un film si gataaaaaa ! Zi, imi pui?»
« Sashi, raspunsul meu este nu. »

Tavalit pe jos, tipat, urlat, izbit din picioare, batut cu pumnii in perne si in pat, urlat iara si iara «vreau film, am spus ca vreau film!» si iara tavalit pe jos. Nici o urma de lacrima. Din cand in cand se oprea si se uita la mine pe furis, sa imi vada reactia. Eu langa el, privindu-l si simtind in continuare pacea si iubirea in centrul fiintei mele. Nu mi-am luat ochii de la el. Cand imi dadea voie, il atingeam usor pe picior, mangaindu-l.

« Sunt foarte furioooooos, maaaaaaaamiiiiiiii !!!!!! »
« Stiu, dragul meu. Te simt. E in regula, lasa furia sa iasa afara. Sunt aici langa tine si te iubesc.»

A tinut-o asa vreo 5 minute. A tras un ultim raget de final, de usurare. Apoi a inceput sa planga. S-a ghemuit la mine in brate, fara nici un cuvant, si a plans vreo 3-4 suspine, cu lacrimi. Apoi m-a imbratisat strans, strans si m-a pupat. S-a uitat in ochii mei. Erau senini. S-au inseninat si ai lui.

«Gata. Hai, mergem sa ma spal pe dinti si pe fata. Si pe urma vreau sa mananc, imi faci un ou?»

Natural, fara stres, fara urma de judecata.
Scena din dimineata asta a fost una dintre putinele in care am simtit ca accept comportamentul copilului meu, fara urma de judecata si fara urma de dorinta de a schimba ceva. Ca accept complet reactia la refuzul meu de a-i indeplini o dorinta.

Cum de-am putut sa fiu complet, 100% in acceptare? Cum de nu m-am panicat pe interior? Cum de nu mi-am judecat copilul? Cum de nu m-a speriat, cum de nu mi s-a facut frica sa vad ca ingerul meu cu ochi albastri s-a transformat brusc intr-un copil care tipa, urla, tranteste si buseste?

Sunt pasii pe care i-am facut in ultima vreme in impacarea cu propria mea umbra. In intunericul din mine. In propria mea furie, propria mea dificultate de a face fata refuzului si respingerii, in propriile mele lacrimi si in propria mea anxietate. N-am mai fugit de ele. N-am mai arborat masca de zana perfecta a luminii. M-am lasat sa ma uit la umbra mea si sa o inteleg, cu compasiune. M-am lasat sa traiesc pe propria piele adevarul ca, atunci cand nu ne mai judecam si calcam in picioare pentru propriile noastre limitari (reusind doar sa le ingrosam si mai mult, respingandu-le), ele isi pierd de la sine puterea, se topesc, pur si simplu.

Noi, adultii, suntem cei care ne refuzam umbra.
Copiii nostri nu au deloc problema asta, pana cand nu o facem noi o problema pentrtu ei : «ce urat esti cand plangi !», «un copil cuminte nu se comporta in halul asta !», «numai copiii rai si obraznici tipa si se tavalesc pe jos!», «daca mai faci asa nu mai esti prietenul meu!», «ma supar pe tine daca nu te opresti imediat din tipat!», «nu mai plange!», «ce naiba, tu chiar nu intelegi nimic?», la care se adauga tendinta de a da explicatii nesfarsite, incerand sa ne convingem copiii ca ceea ce simt ei este gresit, in timp ce argumentele noastre rationale sunt corecte.

Copiii nostri rad, tipa, plang, urla, se trantesc pe jos, tzopaie, alearga, se catara, cad, se ridica, rad iar – cu aceeasi naturalete de fiecare data. Ei simt valul de emotie crescand in ei si il elibereaza. Natural. Daca sunt lasati sa isi elibereze energia atunci cand energia cere sa fie eliberata, nu mai apar nici boli, nici conflicte, nici nesfarsite drame emotionale.

Copiii nostri nu sunt nici ingeri, nici demoni. Sunt, la fel ca fiecare dintre noi, Copii ai lui Dumnezeu veniti sa aiba o experienta umana. Cu toate limitarile experientei umane. Si cu toate oportunitatile de a depasi aceste limitari. Diferenta este ca ei sunt sinceri. Ei sunt deschisi, onesti, ei insisi in fiecare clipa. Nu simt nevoia sa pretinda ca sunt altcineva, decat atunci cand ii invatam noi sa se prefaca, pentru ca doar asa i-am putea iubi si accepta – doar daca se poarta mereu cum vrem noi, parintii lor, sa se poarte.

Iar noi, adultii, stim cel mai bine cum e sa ne prefacem tot timpul. Este lectia pe care am invatat-o cel mai bine. Copiii nostri vin sa ne dea mastile jos, aratandu-se in fata noastra complet fara masca. Iar lipsa lor de masca apasa in noi exact acele butoane care ne provoaca  sa ne cunoastem in toate aspectele din noi. In lumina cea adevarata, nu cea fabricata. Si in intunericul care ascunde lumina cea adevarata de proprii nostri ochi.

Pentru toate astea, si pentru inca multe, multumesc copilului meu pentru atata curatenie si onestitate. Si Universului ca mi l-a trimis.

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This