Jocul copiilor e fascinant. E fascinant mai ales dacă privești mai departe de turnat nisip în sită și desenat cu creta pe trotuar.
Jocul copiilor e metoda prin care ei învață despre lumea din jurul lor. Prin joc încearcă să înțeleagă, prin joc experimentează și tot prin joc mai fac ceva. Se vindecă. Jocul îi ajută să vindece traume, sperieturi, chestiuni de neînțeles.
De fiecare dată când mă gândesc la asta, îmi amintesc de o fetiță, care de la înălțimea unui tobogan, nu-și mai vedea bunica. Așa că îi concepuse o poveste măgărușului pe care îl ținea în mână. Pare-se că măgărușul venise în parc împreună cu o bunică, de care se pierduse. Dar măgărușul era curajos și nu se temea. Cu toate astea, măgărușul și-ar fi dorit să apară bunica și să o vadă. Pentru că se simțea singur.
Așa că de fiecare dată când Vanda Mică mă prinde într-un joc, o las să preia frâiele și îi fac pe plac. Și jucăm jocul până când se plictisește ea, până când învață ce are de învățat, sau defulează ce are de defulat.
În primele trei luni de viață ale Juniorului, Vanda Mică nu a protestat la schimbările care aveau loc în familie. E drept, și noi încercaserăm să le minimizăm, dar ele existau. Printre care și liniștea pe care trebuia să o facă atunci când adormeam eu Juniorul. Apoi a început și ea să se descarce.
Să fim înțeleși. Acasă Vanda Mică se poate desfășura. Dacă dorește să alerge în fundul gol în curte, e liberă să o facă. Dacă dorește să doarmă în tutu de balerină, e treaba ei. Dacă dorește să țipe din toți plămânii în casă, poate să o facă. Sau putea. Este evident că asta s-a schimbat atunci când între noi a mai apărut un suflețel ușor impresionabil de mulții decibeli pe care îi putea scoate pe gură Vanda Mică.
Așa că am început: ”te rog nu mai țipa, pentru că doarme/se sperie/plânge Juniorul”. O dată, de două ori, de o sută de ori. Câteodată mă asculta, dar câteodată țipa și mai tare. Cât de tare putea ea. Eu continuam rugămințile, ea poate continua țipătul, eu mă enervam, ea se enerva.
Dar într-o zi, când Juniorul era treaz, în loc să țipe, Vanda Mică s-a urcat în leagănul lui. Și mi-a zis așa:
”Acum tu mă dai în leagăn ca să adolm. Io adolm si ăsta fațe gălădzie si mă tlezeste. Si tu îi spui să nu mai facă gălădzie si mă culți la loc”.
Am prestat. 40 de minute de ”Juniorule, te rog, nu mai face gălăgie. Uite, ai trezit-o pe Vanda Mică. Te rog, încetează cu gălăgia”. La finalul jocului am primit o mare îmbrățișare și binecuvântarea de a-l culca în liniște pe frati-su.
Ce am înțeles eu din asta? Să mai fiu și de partea ei din când în când …
Ce ar trebui să înțelegeți voi din asta? Să vă jucați cu ei, să intrați în jocul lor… Lăsați-i pe ei să vă ghideze și s-ar putea să aflați mai multe despre ei și despre voi.