Cred că una dintre cele mai frecvente întrebări ale oamenilor cu copii este: al tău doarme? Cu derivatele: doarme noaptea? ziua? la prânz? în patul lui? în cărucior? în mașină? la terasă?

Nu, al meu nu prea doarme. Nici toată noaptea. Nici ziua. Nici în cărucior. Nici în pat. Doarme puțin. Adoarme greu și se trezește repede. E bine așa?

Da, e frustrant. Sunt îngrijorată (câteodată). Sunt obosită. Sunt furioasă (se întâmplă). Mă simt vinovată (da, uneori). Mă simt o mamă ne-bună (da, alte ori). Cred că am făcut ceva sau n-am făcut ceva, că niciunuia dintre copiii mei se pare că nu îi place somnul. Nu le place și pace. Nu știu dacă este o trăsătură comună, dacă așa sunt ei sau dacă fac eu ceva greșit. Am încercat și eu la timpul meu (adică acum vreo 6 ani deja) să citesc, să aplic tehnici, să mă stresez, să mă plâng… Nu mi-a folosit la nimic. Ba, cred că am înrăutățit lucrurile. Sau poate nu le-am înrăutățit dar mă simt ca și cum aș fi făcut-o.

După ce s-a născut juniorul am zis că mă relaxez cu somnul ăsta. Ce-o fi o fi. N-are cum să fie mai rău ca la domnișoara. În primele două săptămâni mi s-a părut raiul pe pământ. Am zis nah, că piticul ăsta e altfel decât soră-sa. Doar că uitasem eu multe din primele săptămâni ale domnișoarei, pentru că istoria se repetă. N-am mai făcut chiar aceleași lucruri. Ba chiar am făcut lucrurile mai cum scriu specialiștii prin cărți, că nah, aveam un fresh-start, puteam să experimentez. Cine știa? Poate chiar avea să fie mult mai bine.

Chiar înainte de Crăciun, anul trecut, Iancu avea 3 luni și jumătate, somnul lui începuse să se fragmenteze foarte mult și să fie destul de haotic ziua (noaptea încă nu), am văzut recomandarea Dr. Dan Siegel:

Compassionate, courageous and creative, Happy Sleeper is a book for every parent of a young child to savor in its magnificent exploration of effective strategies for helping children get to bed smoothly and sleep well through the night.

Și am luat cartea, am început să o citesc, fericită că tot ceea ce citeam părea să fie în acord cu ceea ce simțeam (și trăiam). Până când ceva s-a încurcat în capul meu. De la un anumit moment (5 luni și oricând mai târziu) trebuia să fac ceea ce nu voiam/nu puteam/nu aveam cum: să îi las și mai mult spațiu copilului, să îi acord libertatea de a-și îmbunătăți singur abilitatea de a dormi. Și de a adormi singur. Adică fără ”props”: alăptat, legănat etc. Să am un spațiu doar pentru el (teoria din carte nu includea dormitorul comun și nici ora de culcare comună cu sora mai mare). Trebuia să plec și să mă intorc la el și să fac și asta toată noaptea. Fără plâns. De parcă puteau să îmi garanteze că o să fie fără plâns. Toți zic că pentru un somn bun este nevoie ca cel mic să reușească să adoarmă singur (și să se liniștească singur). Asta cu liniștitul și auto-liniștitul…nu știu ce să zic. Unii zic că se poate – și nu vorbesc doar de cei care sunt adepții cry-it-out – ci și cei care sunt mai empatici, mai blânzi, mai cu respect pentru copil. Alții aduc dovezi că un bebeluș nu se poate auto-liniști. Nu are sistemul nervos dezvoltat pentru așa ceva (până nu mai știu la ce vârstă).

”Autoliniştirea” este un termen înşelător. Cine l-a inventat a fost îndeajuns de ingenios încât să sune a “ceva” pozitiv şi blând, similar cu noul val al denumirilor de plâns controlat, cum ar fi “consolare controlată”, “liniştire graduală” şi “liniştire controlată”. Marketing inteligent, aceeaşi tehnică. În realitate, însă, nu vă lăsați copilul singur pentru a se “calma”, ci pentru a-l lăsa să plângă, chiar dacă acest lucru se întâmplă doar pentru o perioadă de câteva minute.” Preluat de aici.

Sincer, nu știu ce să mai zic. Eu i-am dat spațiu bebelușului meu. Am avut în minte chestia asta: copilul știe să doarmă, la fel cum știe să sugă, să elimine etc. Și somnul este o abilitate care se dezvoltă (așa cum sunt și cele motrice etc). Și faptul că apare regresia somnului în jurul vârstei de 4-5 luni este pentru că, copilul, investește în această abilitate și noi continuăm să folosim aceleași metode pe care le foloseam (legănatul, alăptatul etc). Și astfel interferăm (cu cele mai bune intenții) în dezvoltarea abilității lui. Și am văzut timp de vreo lună cum bebelușul meu se simte bine atunci când stă singur (acele câteva minute), că nu era nevoie să vorbesc cu el tot timpul, să îl distrez etc. Ba chiar câteodată îl mângâiam pe frunte și așa, întinși în pat, adormea. Sau singur în balansoar, cu mine robotind pe lângă sau eram la joacă cu Ioana, el hâța-hâța-pac și adormea. Și mare îmi era mirarea…

Dar să ne întoarcem la somnul nostru: acum e la fel de fragmentat, prost, puțin… Puseu, achiziții, dinți… nu știu sigur. Ce știu este că aș vrea să doarmă mai mult și mai bine ziua. Noaptea, pentru că dormim împreună (da, copiii la margine, părinții unul lângă altul, în dormitorul nostru uriaș) nu știu de câte ori mă trezesc (și se trezește). Și asta este cel mai bun lucru care mi se poate întâmpla (în acest caz), pentru că dacă aș fi știut ar fi fost nasol, n-aș mai fi fost om să stau în picioare câte 14 ore doar cu copiii și… pe lângă.

Sunt unii care zic că somnul se învață de mic și că plăcerea de a dormi se educă de bebeluș. Alții zic că nu există așa somn la bebeluși și că e normal să se trezească. Da, zic eu, să se trezească, dar din oră în oră? Unii recomandă să culci copilul doar în pătuțul lui, doar în întuneric (chiar și ziua) etc și încă multe alte condiții de îndeplinit. Alții dau sfaturi din alea care aduc a abuz (din cel mai rău): să îți lași copilul să plângă și să îl verifici din când în când să fii sigur că nu a vomitat sau că n-a pățit altceva, fără măcar să ai contact vizual cu el (nu mai zic de luat în brațe și liniștit). Știe deja toată lumea despre asta și nici că mai vreau să mai scriu. Nu judec părinții și nici pe cei care dau astfel de sfaturi. Spun doar că este un abuz, este o formă de maltratare și că să fie foarte atenți…

gentle sleep supporterAșadar, să ne întoarcem la etalonul de ”copil cuminte” sau valoarea de ”părinte bun” – măsurate în funcție de cât de bine doarme ziua/noaptea copilul și dacă tot dezbatem tema somnului la copii, vreau să vă spun că intenționez să mă duc la conferința Totul despre parenting – Totul despre mame – Soluții blânde pentru somnul copiilor susținut pe 6 iunie de către Sarah Ockwell-Smith, expert în probleme de somn. Vă recomand să citiți acest interviu cu Sara Ockwell-Smith și acest articol despre plânsul copiilor.

 

Cred că somnul copilului are nevoie să fie însoțit cu blândețe, cu răbdare și cu dragoste. Cred cu toată ființa mea că un copil are nevoie (mai ales) în primele luni de viață (și poate și mai târziu) să fie acompaniat atunci când trece în lumea viselor și în niciun caz lăsat singur, într-un pat rece sau într-o cameră întunecată. Cred că a învăța copilul să adoarmă singur prin plâns și abandon și a-l învăța să fie ”independent” din a doua zi de la naștere este o formă de abuz. Cred că un bebeluș are nevoie să își simtă mama și să îi audă bătăile inimii atunci când doarme, de aceea încurajez toate mămicile să își poarte copiii chiar și la somn. Și mai cred că somnul este o abilitate cu care ne naștem și pe care o dezvoltăm în timp. Dar… în timp… 

 

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This