Nu știam cum e să fii mamă de băiat3 min read

Sunt obosită. Simt nevoia de porție dublă de somn și porție dublă de energie ca să pot ține pasul cu ei. În special cu el. Are 2 ani si jumătate și aleargă, sare, cade, vorbește, plânge, râde … și de la capăt de o mie de ori pe zi.
De când a venit vremea mai caldă și pe la noi, stăm pe afară multe ore. Cam 6 ore adunate într-o zi. Nu mă înjurați că mă plâng…pentru că nu stau pe o băncuță și el se joacă frumos în nisipul din parc sau cu gândăceii din iarba din curte. Nu! El merge. De fapt, aleargă. Dacă găsește o poartă, o deschide și pleacă. Dacă e încuiată o ușă, iese pe cealaltă. Și aleargă. Mult! Zilele trecute l-am pierdut printre niște străduțe mici și case. Pentru 3 minute probabil dar mi s-a părut o veșnicie. Și am tras o spaimă și o alergătură și el mă aștepta, senin și fericit pentru farsa pe care mi-a făcut-o. La 2 ani și 6 luni…
Cade. Plânge. Pup. Trece. Mai departe. Sunt cu arnica în buzunar și cu șervețelele după mine să șterg un noroi, un praf, o zgârietură… În continuu. Măi, mi-am dorit băiat. Tare mult. Am vrut să am și această experiență în viața asta. Și îmi dă viața la experiență cât pentru o sută de băieți. Sau cel puțin asta este senzația din…vroaim să zic din ultimele zile dar e de fapt cam din ultimul an. Și cred că toate mamele de băieți care au trecut prin asta pot să mă încurajeze că poate fi de o mie de ori mai plină de aventură viața, nu-i așa?
Nu știam cum e să fii mamă de băiat. Iar acum văd și trăiesc și mă plâng și mă bucur, toate în același timp și într-un ritm care mă ține trează, atentă și care mă obosește peste măsură. Dar știu că de a doua zi, de la 6 jumate dimineața o luăm de la capăt.