Acum ceva ani, când Ioana crescuse copăcel și intrasem în ”epoca” umblatului – exploratului, începusem să citesc foarte mult și să asimilez niște idei care până atunci nu-mi erau deloc cunoscute. Cum ar fi: de ce să nu spui NU copilului dar totuși să pui limite, cum aud copiii cuvântul NU și de ce să îl eviți, învățând să îl înlocuiești cu altceva. De ce să explici copilului dar totuși fără prea multe explicații logice, pentru că până pe la o anumită vârstă nu au cum să proceseze aceste explicații raționale și deja, după primele cuvinte, le-ai pierdut atenția. Și tot felul de astfel de lucruri, despre care sunt convinsă că ați mai citit, auzit.

Ce mă zgâria rău de tot la urechi, atunci când auzeam în jurul meu, era propoziția: ”Nu ai voie!” Eventual doar atât, fără alte explicații. Un impersonal ”nu ai voie” care se propaga cu viteza prin parcuri, magazine, autobuze, grădinițe, familii. Peste tot era ”nu ai voie!”. Bine, propoziția mai venea însoțită de ”Ce rușine!”, ”Nu-i frumos!” și altele din această familie.

Când era Ioana mică și eu mă dezmeticeam în treburile mămiceniei de toddler, credeam (chiar aveam această convingere) că marea majoritate a părinților chiar nu are nici cel mai mic interes să schimbe lucrurile, să facă altfel, să vorbească altfel, că aceștia trăiesc într-o mare ignoranță și că nu își cresc copiii așa cum ar trebui. Mi se părea că fac parte dintr-o ”sectă” selectă când eram pe lângă oameni care gândeau la fel, vorbeau la fel, se purtau la fel ca mine. Probabil că era orgoliul de proaspătă mamă căci altfel nu-mi explic de ce ajunsesem să gândesc așa. Sau o mare nevoie de a mă diferenția de ceea ce trăisem până atunci. Bine, nu era chiar totul neadevărat…dar oricum…

Ce era adevărat atunci? Descoperisem că existau și alte căi de a vorbi unui copil sau de a te purta cu un copil, altele decât cele pe care le tot văzusem și trăisem – și anume – de a vorbi și de a trata un copil cu respect. Și cu asta am zis cam tot. Și eram revoltată că nu văd toți asta. Că nu fac toți asta. Și îmi mai scăpau ”sfaturi” sau alte indicații și dacă erau spuse în momente nepotrivite nu aduceau nimic bun. Și nu înțelegeam de ce. Eu făceam totul perfect și nu era chiar așa de greu.

Știu…nasol…da. Poate că ați trecut și voi prin fazele acestea.

Ce era în neregulă atunci? Nu înțelegeam pe deplin de ce, care este explicația, sensul anumitor acțiuni. Îmi sunau bine, rezonam cu ele și mă străduiam să le asimilez. Nu știu dacă era încă o modă sau nu de a fi un ”părinte altfel”, așa am simțit, așa am făcut.

”Nu ai voie” versus ”Nu te las”

De când a luat-o și Iancu așa, copăcel, prin lume, am dat cu nasul iarăși de ”nu ai voie”. Și recunosc, îmi scapă și mie. Nu îmi place deloc. Și să știți că zic și cuvântul NU copiilor, câteodată prea mult, parcă. Câteodată simt că mi-e creierul blocat și nu reuseșesc să găsesc ”înlocuitori”. Câteodată simt că ar fi prea lung ”înlocuitorul” și trebuie să îl opresc din a face ceva, într-un anumit moment, când acei câțiva metri care mă despart de el reprezintă o distanță mult prea lungă.

Ce am înțeles acum? În primul rând am înțeles și exersez vorbitul la capătul meu de relație. Așadar, mă responsabilizez în rolul meu de mamă și fac ceea ce este necesar să fac: să dau sau să cer sau să pun limite/să refuz. De aceea, când îmi iese din gură ”nu ai voie!” parcă nu iese din gura mea. Asta mă duce în altă zonă, aceea de ”curățare” și vindecare a ceea ce se manifestă în mod inconștient în mintea mea și în corpul meu. Dincolo de asta, știu, sunt atentă și văd că îmi intră în firescul meu, că atunci când cer ceva sau refuz, o fac vorbind despre mine, fără să mă deresponsabilizez și să arunc cerința/refuzul undeva, într-un neant impersonal. ”Nu ai voie!”… cine zice că nu ai voie? cine este cel care zice ca nu ai voie? Mama? Tata? Omul de pe stradă? Dumnezeu? ”Nu ai voie!”…. Este ora de culcare! Trebuie să te speli pe dinți! Este timpul să mănânci? Cine zice că este ora, timpul? cine zice că trebuie? Un zeu atotputernic care trece prin familiile cu copii și aruncă cuvinte din astea?  ”Nu ai voie!”…. sau, și mai impersonal ”Nu E voie!”

Ce-am schimbat? Atunci când vreau să le cer ceva copiilor mei sau să le interzic sau să le refuz, vorbesc despre mine: (Eu) îți cer să vii la masă. Îți cer să te speli pe dinți. Eu te duc la culcare, acum. Eu nu te las să… (arunci, pui mână, bagi în priză etc… – ce reguli aveți voi).

Știu că pare doar o chestie de semantică. Doar că este o ”chestiune” ce ține de modul în care îmi hrănesc, alimentez, protejez relațiile cele mai importante din viața mea. Și deci, asta se aplică nu numai în cazul copiilor. Să vorbesc despre mine, la capătul meu de relație, să mă responsabilizez pentru jumătatea mea de relație, să fiu atentă să nu poluez, murdăresc relația cu: injoncțiuni (trebuie…nu trebuie să…), cu ordine (scoală-te, spală-te, vino etc), cu devalorizări și altele asemenea. Și pentru că îi tratez pe copiii mei cu respect, le vorbesc cu respect și în mod relațional. Pentru că sunt mama lor și sunt responsabilă de acest rol, îi tratez ca fiind mama lor și responsabilă de asta. În cel mai rău caz, dacă nu știu cum să înlocuiesc ”Nu e voie” sau ”Nu ai voie”, măcar să zic ”EU nu îți dau voie…”. Da, aici sunt în impostaza de autoritate, de cel care are puterea și cel care trebuie să se supună, dar, măcar este un mic pas spre a schimba modul în care vorbesc…

Așadar, în loc de ”Nu ai voie!” spuneți altfel: ”Eu nu te las să … o lovești pe sora ta, să arunci cu jucăriile în fereastră, să traversezi strada singur, să îl lovești pe fratele tău, să arunci pe jos farfuria…!” s.a.m.d. Și opresc acțiunea și fizic, de câte ori este posibil. Fireștei, în funcție de moment, de disponibilitatea mea, a copilului, de vârsta lui și …alți factori externi, adaug și o scurtă explicație sau mai degrabă o consecință naturală a acelei acțiuni, cât mai scurt posibil, cât mai concis. Este firesc să învățăm copilul despre toate acestea: Nu te las să arunci farfuria pe jos pentru că se sparge. Nu te las să tragi pisica de coadă pentru că o doare și te poate zgăria și ea….  Dar atunci când vezi că cel mic țâșnește de lângă tine și se duce direct în stradă, mai ai timp de explicații logice și consecințe? Îi strigi STOP! NU! De aceea cred că ar trebui să spunem aceste cuvinte numai atunci când este un pericol iminent și copilul să le audă în această formă.

E complicat și e nevoie de mult lucru cu sine, de multă perseverență, atenție, energie etc să faci aceste schimbări, mai ales atunci când ”nu ai voie!” îți vine de undeva, din interior, fără să mai treacă prin rațional. Cu toții ne străduim să fim cea mai bună versiunea a noastră, cu noi înșine și în fața copiilor noștri.

Voi ce părere aveți despre toate acestea?

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This