De câteva zile sunt într-un mare mare impas. Parcă mă văd din exterior și nu reușesc să mă adun în interior, să fac ceea ce ar trebui să fac. Și (deși nu prea îmi place să folosesc termenii aceștia, nu știu de ce…) sunt momente, minute, ore, în anumite zile când mă simt total deconectată de copiii mei. Cel mai mult de ea, de Ioana, care mă solicită în multe și diferite feluri, care mă forțează să îmi întind limitele încă un pic și încă un pic. Și pentru că ea este cea mare și așteptările mele sunt la fel de mari. Și de cele mai multe ori am așteptări nerealiste pentru că ea îmi este cea mai fidelă oglindă și nu are cum să reflecte altceva decât ceea ce trăiesc eu în acel moment. Amplificat cu propriile ei stări. Din păcate asta este și mă străduiesc cât pot de mult să nu mă năpădească sentimentele de vinovăție pentru că nu rezolv nimic cu ele.

Așadar, ce fac atunci când mă simt deconectată de copilul meu? Cum știu că se întâmplă asta: copilul meu are un comportament diferit, atipic poate, de neînțeles pentru mine, pentru el sau pentru alții. Copilul meu lovește, plânge, se plânge. Este nervos, irascibil, trece de la o stare la alta. Și de multe ori verbalizează. Trântește uși, mânâncă pe ascuns chestii pe care n-ar trebui să le mănânce înainte de prânz dar o face destul de vizibil, astfel încât să o văd. Face gălăgie și îl bruschează pe fratele mai mic. Amenință și chiar încearcă să șantajeze. Se lovește foarte des (eventual în același loc), își roade unghiile sau face noaptea pipi în pat. Să mai zic? Și ce faci atunci când vezi toate astea?

Știu că un comportament este un limbaj și că prin acel comportament copilul vrea să îmi spună ceva ce nu poate fi pus în cuvinte. De cele mai multe ori probabil că nici nu știu ce vrea să spună și nici cui. Și îi spun asta. Măcar ca să o ascult, chiar dacă nu înțeleg. Dar până să ajung la ascultare mă blochez în neputința mea. Incapacitatea mea (momentană, măcar atât) de a mă face disponbilă pentru ea, de o asculta, de a-i vorbi, de a o mângâia. De a-i împlini nevoile. Ce mă fac atunci când mă simt ruptă de copilul meu, furioasă și frustrată atât din cauza problemelor/situațiilor care au condus la asta cât, mai ales, din cauză că se întâmplă acest lucru. Și mă simt neputincioasă. Câteodată îmi vine să fug, altă dată să mă bag undeva și să nu mai ies. De cele mai multe ori nu mă retrag să mă curăț eu de toate emoțiile și sentimentele care mă năpădesc și îmi deschid robinetul cu mesaje din cele mai urât mirositoare. Țip, trântesc, sunt atât de furioasă încât și mie mi se face frică de mine. Mă uit în ochii copilului meu și văd același lucu: furie, frustrare, poate chiar și teamă. Mă simt groaznic. Îmi vine să plâng. După ce mă liniștesc îmi aduc aminte că am învățat să fac puțin curat după mine. Măcar atât. Îi cer să îmi dea înapoi mesajul sau țipătul sau ce violență (verbală, emoțională) i-am produs în acel moment. Am învățat-o (în momentele noastre bune, de calm și conectare) cum să facă asta. Momentan îmi desenează sau îmi simbolizează cu un obiect. Azi mi-a dat înapoi țipătul meu. Arăta așa:

simbolizarea unui tipat

Pe spatele hârtiei a avut timp și curaj și inspirație să îmi deseneze și o inimă. Cum credeți că m-am simțit când am văzut toate astea?…..

inima de copil

Și totuși, de ce văd deconectarea și nu reușesc să fac nimic, în timp util, pentru a reîntregi legătura? Ce este cu mult mai puternic ca mine astfel încât, nici măcar atunci când conștientizez ce trebuie să fac să nu pot să acționez?

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This