Înainte de a deveni mamă aveam credința că este foarte bine ca atunci când ai doi copii (sau mai mulți) fratele/sora mai mare să fie implicat/ă și să i se dea responsabilități în ceea ce privește fratele/sora mai mică. Auzisem eu (de la cei care aveau deja copii) sau de pe la alții, mai mult sau mai puțin avizați în parenting, că așa îl facem pe copilul mai vârstnic să îl placă/iubească/accepte pe cel mai tânăr – prin responsabilizare, implicare în activitățile mamei cu bebelușul, în atribuirea de diverse ”sarcini”, pe măsura putințelor lui, firește, în ceea ce îl privea pe noul membru al familiei. Sfatul mergea destul de mult în viitor, până când mai creșteau.

De ce nu mai cred că cel mai vârstnic trebuie să aibă grijă de cel mai tânăr

Nu știu cum se face că n-am aplicat ceea ce am aflat atunci, demult. De fapt, mi s-au schimbat multe credințe din acestea, încă din stadiul de însărcinată cu Ioana. Am zis NU la multe care îmi erau implementate: dormit singur în pătuț încă din primul moment, hrănit la program, lăsat să plângă pentru a învăța să adoarmă singur, oh, tot felul de d-astea…auzite, ”cumpărate”, împrumutate, concepții care nu erau ale mele (și la care, din fericire pentru copiii mei, am renunțat de când am devenit mamă).

Așa este și cu această responsabilizare a copilului mai mare să aibă grijă de cel mic: ”ai grijă de el că e mai mic (și nu poate, nu știe…)”, ”te însărcinez pe tine să îmi aduci scutecul atunci când e timpul să îl schimb”, ”tu ești cel/cea mare și trebuie să ai grijă de fratele/sora ta”, ”de ce n-ai avut grijă de fratele/sora ta?”, ”din cauza ta…nu știu ce se poate întâmpla/s-a întâmplat deja”, ”tu ești vinovat pentru că…”, ”nu ești în stare să ai grijă de fratele/sora ta”, ”nu ai voie să îi iei jucăria, să îi vorbești urât, să te superi pe el/ea etc..”, ”tu trebuie să ai grijă de el/ea când eu nu sunt aici…/l a grădiniță/ la școală etc” Și cuvintele iau o multitudine de forme.

Eu cred că un copil nu ar trebui să aibă grijă de alt copil. Un frate sau o soră mai mare NU ESTE RESPONSABIL de fratele/sora mai mică (sau de mai mulți..) pentru că …

  1. Este și el doar un copil. Nu este un adult autonom.
  2. Nu este mama sau tata sau vreun bunic, mătușă, bonă, educator, profesor (însărcinat special cu asta).
  3. Relația dintre frați poate avea de suferit pentru că în loc de acea apropiere și iubire și afecțiune pe care ne dorim să o vedem între ei, va apărea, la polul opus gelozia. Copilul responsabilizat va simți că și-a pierdut mămica sau tăticul, că acum e (dintr-o dată) mare și, în loc să își vadă de copilăria lui, se transformă într-o mamă / într-un tată pentru cel mai mic și va începe să îl respingă, pentru că un copil știe (cel puțin la nivel inconștient dacă nu și conștient) că nu poate fi mamă sau tată pentru acel copil. Nu are cum să fie…
  4. Copilul responsabilizat (mult prea mult și mult prea devreme) cu o așa misiune, de cele mai multe ori, în viața lui de adult, va purta acea responsabilitate atribuită de părinți, va face tot ce va putea (și mai mult de atât) pentru fratele/sora lui pentru că va rămâne, în ființa lui, întipărită acea misiune (iar copilul va vrea mereu să fie pe placul părinților lui).

Firește, vor fi și copii care se vor răzvrăti, dar oare cu ce risc…? Riscă oare să piardă iubirea părinților dacă va refuza misiunea (conștient sau inconștient)? Riscă aprobarea lor? Riscă … prea mult, oare?

Știu că ”teoria” zice că trebuie să îl implicăm pe cel mare în activitățile mamei cu cel mic astfel încât să nu se simtă lăsat la o parte sau pentru a-i crea senzația că este important în viața fratelui său.

Mai știu că ”teoria” zice că da, putem să îi învățăm pe copii cum să se comporte unii cu alții, ce și cum să pună în relația lor, să îi învățăm empatia și respectul prin modelul nostru de viață, prin ceea ce trăim și manifestăm noi, în relațiile cu ei (sau cu alți adulți). Și ”teoria” mai zice să avem răbdare, pentru că o astfel de învățare are nevoie de timp și de maturitate din partea copiilor. Și totuși, nu este nimic ce putem face pentru ca cei mici să vrea să fie prieteni și orice încercare a noastră de a ne amesteca în relația lor de obicei se va întoarce împotriva noastră, pentru că intervențiile noastre (de judecată) au tendința de a crea vină, rușine și în general, unul dintre copii va fi ”cel rău”. Iar copii puși într-o astfel de situație îl va învinovăți pe fratele său.

Nu i-am zis niciodată Ioanei ”ai grijă de Iancu”. Cel mult i-am zis: ”Eu sunt la baie. Îți cer să mă anunți dacă face ceva Iancu/ dacă e în pericol etc. Ești de acord? Durează 2 minute…” Nu i-am pus niciodată pe umerii ei responsabilitatea fratelui mai mic. Nici când erau doar ei doi în cameră și el a căzut, a făcut o prostie, nu i-am zis că de ce nu mi-a zis / n-a avut grijă de el etc. Ba chiar i-am repetat, din când în când, că eu și cu tatăl lor suntem responsabili atât de ea cât și de Iancu.

I-am repetat că nevoile fiecăruia sunt diferite  – un bebeluș sau un copil de un an și jumătate are niște nevoi, pe când un copil de 5-6-7 ani are alte nevoi. I-am spus și arătat că ea poate să facă niște lucruri pe care fratele ei nu poate să le facă și de aceea atenția noastră și efortul în ceea ce privește împlinirea nevoilor lui Iancu pot fi mai mari. I-am spus și arătat că iubirile sunt diferite: iubirea mea (ca mamă) pentru Ioana arată într-un fel, pentru Iancu arată în alt fel. La fel și din partea tatălui. Pentru că a fost o perioadă (vreun an) în care ne-a întrebat, destul de des, dacă pe ea o iubim mai mult decât pe Iancu. Sau atunci când nu mai suntem foarte conectați cu ea (sau poate o certăm că a făcut ceva total nepotrivit în relația cu fratele ei – vezi loviturile) ne mai zice: ”da; pe Iancu îl iubiți mai mult ca pe mine”…

Până una alta, vreau să vă spun că Ioana este foarte atașată și protectivă cu Iancu, mai ales când nu suntem noi de față (din ce ne-au povestit cei care au stat cu ei), chiar dacă noi nu i-am dat niciodată această responsabilitate. Cred cu tărie că un copil nu poate fi însărcinat să-l aibă în grijă pe fratele/sora lui și că această misiune (mai ales dacă e făcută cu consecvență și cu bună știință) poate să îi fie tare nefolositoare de-a lungul vieții.

Nu știu dacă îmi împărtășiți ideile, chiar aș fi curioasă să știu ce părere aveți și mai ales, ce experiențe aveți în legătură cu asta.

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This