Realitatea este că ai noștri copii nu mai știu ce este joaca liberă, spontană, nu își mai aleg prietenii…Realitatea este că părinții organizează jocul și prieteniile copiilor prin ”playdates”.

Am crescut la bloc, într-un cartier ok din București. Stăteam la etajul 5. La etajul 6, 7, 9 și 10 au stat prietenii copilăriei mele. Colegii mei de școală, de după-școală (da, nu exista after-school, eram cu cheia de gât și cu mâncarea pe masă, lăsată de dimineață). Erau prietenii mei cei mai buni de atunci. Nu îmi amintesc eu prea multe din copilăria mea dar sigur îmi amintesc tot felul de jocuri și năzbâtii pe care le făceam în scara blocului, când ne adunam toți, după școală, să ne mai jucăm câteva ore. Nu alergam acasă să ne facem temele. Nu ne bârâia nimeni cu responsabilitățile sau telefoanele. Deși eram toți în aceeași clasă tot mai vroiam să stăm la joacă, până când ne răpunea foamea sau venea câte un părinte acasă. Și culmea, părinții noștri nu erau prieteni. Erau doar vecini și atât.

Copiii mei nu cred că vor avea parte de așa ceva. Până acum nu s-a întâmplat. Poate pentru că locuim tot într-un bloc și nu într-un complex rezidențial, cu spațiu de mers cu bicicleta, cu vizite între copii sau poate pentru că nu locuim într-un sătuc, unde să ne știm cu toții și pe străzile căruia nu circulă prea multe mașini. Nu știu care este motivul (principal) pentru care copiii mei nu se vor mai juca în spatele blocului, așa cum făceam noi. Nu vor mai face gimnastică la bara de bătut covoare, nu vor mai avea copaci, grădini, unde să se joace de-a-v-ați ascunselea. Poate pentru că spatele blocului nu mai arată ca acum 25 spre 30 de ani. Sunt de 50 de ori mai multe mașini, de 20 de ori mai puțini copaci. Betoane, gunoaie, câini vagabonzi. Constructori care sparg și repară cel puțin o dată pe săptămână câte ceva, în acest timp creând pe lângă ei un maldăr de moloz și praf cât să strănuți o săptămână. Poate d-asta. Poate pentru că acum sunt (și nu numai că știm noi că sunt) mult mai multe acte de violență, agresiuni, începând de la bona din parc până la … din alea urâte, de nici nu-ți vine să te gândești, d-apoi să le rostești. Pentru că sunt mult mai multe mașini care merg pe stradă, trotuare îngrămădite de terase, dughene sau alte magazine. Nu mai e niciun loc sigur în care să mergi cu bicicleta, nici măcar pentru tine, ca adult, d-apoi să lași o mână de copii liberi la alergat.

Îți rămâne însă varianta parcului de lângă casă sau de printre blocuri. Aici se adună (căci se aseamănă probabil) mame și tați cu interese comune. Din păcate sunt cam aceleași feluri de oameni în toate parcurile de printre blocuri. Știți voi de care: cu amenințările în gură (atunci când nu cojesc semințele), cu palma la fund sau peste ceafă, cu berea la marginea băncii. Da, hai să nu generalizăm. Nu sunt numai oameni din aceștia, dar din păcate eu zic că încă formează o majoritate. Dar până la urmă, tot la părinți ajungem. Ocolim astfel de zone pentru că nouă nu ne place, pentru că vrem altceva pentru copiii noștri sau pentru că știm sigur că în nisipul din parc găsim mereu câte un caca de cățel. Copiii noștri nu au ocazia să hotărască ei înșiși unde și cum să își petreacă timpul. De fapt…care timp? Acela liber de după grădiniță-școală-after-school-after-alte-extra-activități, acela liber de după toate astea și după teme?

Una dintre cele mai mari bucurii (secrete) pe care le am atunci când vine vorba de domnișoara noastră este aceea că, deși mai mult nu a mers decât a mers la grădiniță, datorită acestui lucru am avut oportunitatea de a lega prietenii frumoase cu alte mămici și alți copii ca ea, mai mici sau mai mari. Da, am început cu playdates, da… Nu s-au întâlnit copiii în fața casei să pună de o joacă și să decidă ei cât stau și unde se joacă. Dar știu sigur că viața i-a adus pe toți prietenii ei așa cum trebuia și când trebuia, pentru că (ironic sau nu), pe nici unul dintre părinții acestor copii cu care ea se joacă cel mai des nu îi cunoșteam de dinainte de a se naște ea. Ne vedem și cu prietenii noștri vechi dar se pare că mult mai rar. Așa…eu zic că până la urmă am mers cum a vrut viața asta. Și cea mai mare bucurie pe care o am (deși implică logistică, mâncare, bani etc) este că le putem oferi mai multe ore de joacă liberă, neîngrădită, neîntreruptă de adulți. Și aici se joacă bebeluși, todleri, preșcolari sau școlari. Și culmea culmilor…se înțeleg tare bine. Și dacă nu se înțeleg învață cum să o facă, fără să ceară (de prea multe ori) sprijinul adulților. Și învață mult mai multe lucruri decât ne-am putea imagina. Da, ne strângem în spații sigure, organizăm din timp aceste evenimente, nu mai e nimic spontan…dar până la urmă este ceea ce poate fi mai bun pentru ei, în acest moment. Altfel, nici nu știu cum ar putea fi… Și nici ei nu știu altfel…

Pe de altă parte, poate nu e chiar peste tot așa. Poate mai sunt zone sigure de joacă pe lângă case sau blocuri, cu părinți care își supraveghează copiii de la geam. Poate mai sunt cartiere (chiar dacă păzite) în care copiii aleargă liberi și vin și pleacă după bunul plac. Poate mai sunt sate sau localități liniștite, cu copii jucându-se pe uliță. Mi-ar plăcea să aud povești de joacă de pe aici, să știu că încă se mai poate o copilărie liberă.

Featured image

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This