Traversăm o perioadă interesantă, din toate punctele de vedere. Bine, până la urmă, dacă ești cu ochii deșchiși și inima deschisă, fiecare perioadă din viață îți arată cât de interesantă și intensă poate să fie. Și până urmă, așa ar trebui să fie…

Ca un rac veritabil. mă mișc așa: doi pași înainte și unul înapoi. Și știți ce? Este așa cum e: nici bine, nici rău. Învăț să mă obișnuiesc cu ceea ce sunt deja, pentru că asta este de fapt esența vieții: să te accepți așa cum ești și să vrei să crești. Dar doar atunci când este timpul, nici mai devreme, nici mai târziu.

Ultimul an a fost unul frumos de tot. Și greu de tot. Cu multe schimbări în mine, în viața de cuplu, în partenerul-meu-în-toate. Din unele puncte de vedere a fost greu să renunț la multe lucruri (de la laptop-ul meu care a stat multe luni în service, la mașina care încă nu e reparată, până la vacanțe mai lungi sau ieșiri mai dese în oraș). Dar cel mai greu îmi este să renunț la atașamentul față de un viitor strălucit, de succes.

Pentru că trăiam și încă trăiesc destul de mult în viitor (în loc să trăiesc în prezent), îmi creez singură stres. Îmi alimentez frici care ajung la nivel de panică. Îmi pun frână singură la diverse dorințe sau proiecte, din cauza represaliilor imaginare pe care mi le creez. Și de aici începe un cerc vicios din care ies și intru, cu la fel de multă ușurință. Nu știu ce îmi rezervă viitorul și asta mă panichează complet. Pe de altă parte, simt, acolo, în adâncul sufletului – atunci când reușesc să ies din minte – că viitorul va fi unul foarte frumos. Doar că nu pot să trăiesc încă atât de mult în inimă și mă las furată de gânduri și frici. Care sunt doar mentale, nicidecum reale. Mă străduiesc, și eu…

În ultimul an am cunoscut mulți oameni frumoși. Așa de frumoși. Și buni și calzi și deschiși. Am cunoscut și oameni care au generat în mine tot felul de reacții (și lor le sunt recunoscătoare, pentru că fără acești oameni nu vezi ce e de lucrat în tine pentru a fi mai bun, pentru a face mai mult). Anul acesta am trăit mult și am vindecat mult. Am trăit intens. Am vorbit, am plâns, am lucrat și am gătit, la fel de intens. Am iubit intens și am crescut mult. Oh…și cât mai este de lucrat și de iubit și de plâns și de crescut….

Anul care tocmai a trecut am învățat să lucrez cu lumina și cu copilul interior. Am pornit o nou proiect cu kokedama și am continuat cu formarea mea ca și trainer și consultant în comunicare relațională, și, deci, cu visul meu de a transmite Metoda ESPERE mai departe. Și mă încăpățânez să continuăm proiectul urbankid.ro, proiect în care suntem amândoi (de fapt, toți patru), cu toate cele bune și mai puțin bune ale noastre. De asemenea, am pus bazele romaniahealing.com, co-creator & energy maker, alături de partenerul meu. Ne continuăm viața începută de doi ani de zile, la picior de munte și pădure.

Pe de o parte îmi este dor de capitală și de multele evenimente pe care le tot ratez din cauză de distanță și program cu familia. Pe de altă parte, îmi este bine aici, unde este mult mai puțină agitație, mult mai puțin zgomot și fugă continuă. Copiii sunt mai fericiți? Cred că da. Nu numai pentru că au prieteni aici, pe stradă, la doar câteva case distanță, pentru că stau mai mult pe afară sau pentru că respiră aer mai curat, ci și pentru că noi doi, adulții, suntem mai fericiți. Așa, cu mai puțin și mai încet, suntem mai fericiți. Pentru că, deși avem mai puțin, simțim mai mult și chiar facem mai mult.

Dacă ne e (mai) greu? Au fost multe momente grele. Grele.

Pentru că nu mai aveam aproape prietenii dragi și vechi. Și…vorba: ”ochii care nu se văd, se uită” cam pare să fie adevărată. Da, sunt și relațiile care dăinuie peste timp dar, ca orice organism viu, o relație are nevoie de ”nutrienți” ca să trăiască, și printre aceștia intră și timpul. Așa că, de multe ori, simt singurătatea destul de acut, din punctul acesta de vedere.

Alte momente grele le-am încercat atunci când am simțit nevoie mare de ajutor, cu copiii, cu casa, cu timpul pe care nu il mai petreceam cu partenerul meu pentru că dragii de copii aveau nevoi peste nevoi și nimeni altcineva să le împlinească. Așadar, am simțit lipsa bunicilor. De multe ori, foarte acut. Pentru că nah, Brașovul e mai departe decât Bucureștiul de unde stau ei acum și ajung puțin mai greu.

Altfel, de când suntem ”liber profesioniști” și încercăm să ne urmăm inima în tot ceea ce facem, au apărut și dificultățile financiare. Și, în general, într-o familie sau într-un cuplu, după ce treci de încercările legate de nașterea și creșterea copiilor, trebuie să treci și de pragul problemelor cu banii. Dacă ai trecut și de el, dacă ai depășit, împreună cu partenerul tău/partenera ta și acest aspect, sincer, nu cred că poate să mai existe altceva care să poată pune frâne într-o familie…

Pe scurt, povestea noastră – un rezumat – al ultimului an de trăit la munte. Mergem tot înainte? Cam așa…

 

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This