Unul dintre cele mai importante lucruri pe care ar fi necesar să le știm/ să ni le înșușim și să le transmitem mai departe copiilor noștri este ascultarea propriului corp. Corpul nostru este instrumentul cel mai prețios pe care îl avem acum și dacă suntem conștienți de el, de ceea ce ne spune, ne arată, vom călători prin viață cu mai multă ușurință, vom fi mai sănătoși, mai plini de energie și vitalitate și mai prezenți în viețile noastre și ale copiilor noștri.

Este foarte important să știi ce îți spune corpul tău! Ce îți cere de mâncare. Cum îl tratezi tu. Ce gunoaie sau ce minunății bagi în el. Când îl pui la somn și când îl trezești. Ce dureri sau ce senzații fizice îți arată. Ce somatizează? Ce îți spune corpul tău prin dureri, boli sau alte afecțiuni. Ce îți spune prin vise sau diverse gânduri sau așa-zise-premoniții. Ce îți șoptește atunci când este prea obosit sau când îi aduci mângâiere. Ce dăruiește sau cu ce contribuie atunci când faci dragoste? Ce energie primește și ce dă mai departe atunci când iubești?

Am început să fiu atentă la corpul meu pe la 30 de ani și după ce am devenit mamă

Nu este (chiar) prea târziu să ajungi la 30 de ani și să îți dai seama că nu ai o relație prea bună (sau că nu ai o relație deloc…) cu corpul tău. În mod sigur atunci când suntem copii suntem mult mai conectați cu fizicul nostru și cu emoțiile (pe care încă nu știm să le numim, să le raționalizăm dar știm că sunt ceva important și că fac ceva important în corpul nostru). Copiii sunt foarte fideli în a arăta, fără cuvinte (pentru că le au destul de greu și destul de târziu), în a arăta prin comportamente și diverse senzații fizice sau chiar boli, somatizări, ceea ce trăiesc (bun sau rău  – de obicei rău). La ei este foarte simplu. Au o suferință emoțională (sau relațională aș zice eu) sau o nevoie neîmplinită și spun: mă doare burta sau m-am lovit la genunchiul drept. Dacă se enervează, înfurie, întristează, sperie, este suficient, înainte de orice argumentație logică sau de orice întrebare, să le cereți copiilor să vă spună unde simt în corp ceea ce simt acum, să pună mâna și să își plimbe mâna dacă simt că ceea ce simt se deplasează prin corp. Atât. Ei vor face, vor trăi corporal emoția și …aia e…s-a dus…

De aceea, adulți fiind, căutăm tot felul de practici, tehnici poate forme de terapie sau cu efect terapeutic, cât mai corporale, cât mai experiențiale. Dans, yoga, meditație, Gestald, ESPERE, TIPI, contact improvisation … sunt mii de tehnici prin care persoana respectivă ajunge să fie în contact cu propriul corp, să învețe să îl asculte, dar înainte de toate: să fie conștientă că nu este doar o grămadă de carne și oase căreia trebuie să îi dai mâncare, apă și somn și să-l mai duci la toaletă de câteva ori pe zi… Corpul tău este mai mult decât atât și….unii dintre noi au nevoie de ani de zile, mulți ani, să realizeze asta și după multe încercări, tehnici, experiențe de reconectare.

Bărbații nu trebuie să își manifeste emoțiile și femeile trebuie să se rușineze

Unul dintre motivele principale pentru care ajungem la 30 de ani (sau poate chiar 40…) și nu știm să ascultăm ce ne spune propriul corp este pentru că așa am fost educați. De familie, de societate. Nu scriu aici să blamez pe nimeni. Așa a fost. Așa au fost crescuți și părinții noștri și ceea ce au știut ei mai bine ne-au transmis și nouă. Așa a fost și este încă construită societatea în care trăim. De ce, de când, de unde…au scris mulți despre asta. Nu căutăm acum cauzele. Doar că atunci când ești crescută, ca fată, că ești: mai sensibilă (pentru că ești fată), că trebuie să îți fie rușine de corpul tău (de când începi să mijești a femeie până când naști și după…), că nu trebuie să știe nimeni și nu trebuie să arăți la nimeni ceea ce simți, ceea ce trăiești, poate nici ceea ce îți dorești…și încă multe altele asemenea…când crești așa, într-o astfel de societate, cum să ai pretenția (absurdă, nu?) să știi ce vrei cu adevărat și cum să te folosești de corpul tău, atunci când ajungi la 18-20-25 de ani și treci într-o altă etapă, de femeie autonomă, de parteneră de cuplu, poate chiar de mamă? Cum??

Cum, atunci când ești crescut, ca băiat, cu frica de a nu fi / de a nu te arăta că ești mai slab ca celălalt, că ai emoții, că poți să plângi sau să te joci cu păpuși, că poți să spui că ți-e frică sau că nu vreau să mă bat sau că nu vreau să mă cert cu tine… acestea sunt lucruri care sunt (încă!) aproape interzise băieților. Că doar așa vor crește bine, verticali, puternici. Cum poate ajunge un bărbat să știe ce se întâmplă cu el și cu corpul lui atunci când aude numai: nu mai plânge, ce ești fată? sau băieții nu fac așa… sau tu nu ai voie să-ți fie frică sau ce ești tu bărbat sau ce? și încă multe alte vorbe ”de duh” (apropos, dacă mai știți și altele, lăsați-mi un comentariu, mi-ar plăcea să măresc lista aici…). Cum să ajungă bărbații la 30 sau 40 de ani sau 50 de ani să înțeleagă sensul bolilor sau durerilor pe care le au în corp, viciile pe care le manifestă sau pe care și le schimbă în funcție de vârstă (cum n-ați auzit vorbele acelea înțelepte cum că suma viicilor trebuie să rămână constantă? dacă renunți la ceva trebuie să te apuci de altceva…). Păi viicile (atât la femei cât și la bărbați) sunt doar comportamente repetitive prin care corpul spune ceva foarte important, pentru că femeia sau bărbatul, niciunul nu poate pune în cuvinte, nu poate exprima ce e în înteriorul fiecăruia dintre ei, pentru că nu știu, pentru că nu au învățat să o facă, pentru că nu știu să se asculte, pentru că nu sunt conștienți de corpul lor.

Unii mai ușor, alții mai greu. Unii mai repede, alții mai lent. Ideea este să ajungem acolo

Să ajungem să avem acele practici sau experiențe prin care să ne reîmprietenim cu corpul nostru, să fim atenți la el și la ce ne spune el.

Eu am ajuns să înțeleg asta la prima ședință de yoga gym din viața mea. Deși, când am fost prima dată însărcinată am făcut mișcare și exerciții de conectare cu bebelușul din burtică, eram concentrată doar pe el și nu cu mine. La 3 ani după ce am devenit mamă, după ce am trecut prin tot felul de stări (de la depresie, chiar – până la burn-out complet), de abia când am respirat conștient, m-am auzit și am simțit cum odată cu o postură a corpului meu încep să simt ”ceva” acolo, în el, abia atunci mi-am dat seama, am devenit cu adevărat conștientă că acolo, în ficatul meu sau în intenstin sau în coloană se întâmplă ”ceva”. Mi-au mai trebuit încă 5 ani, cu ceva experiență de yoga și alte practici terapeutice sau cu efect terapeutic, să ajung să ciulesc bine urechea la ceea ce îmi spune el: cel mai bun prieten și companion pe pământul acesta – corpul meu.

A trebuit să nasc de două ori, să pierd o sarcină, să mă îngraș (mult) și să slăbesc, să mă tăvălesc de durere și să simt cu adevărat extazul, să plâng și să simt bucuria cu fiecare părticică din carnea și oasele mele, să renunț conștient la vină și rușine, să mă eliberez de umbrele trecutului și să îl onorez în același timp prin mama și tatăl meu, și încă multe altele, ca să ajung la 35 de ani + să spun: abia ce am devenit conștientă de corpul meu și încep să îl ascult.

Ce m-a ajutat pe mine, în toate aceste experiențe o să vă povestesc într-un alt articol, pentru că sunt câteva lucruri și tehnici, de existența cărora mi-ar plăcea să afle mai mulți oameni. Și poate o să-mi împărtășiți și voi din experiențele voastre, să afle și alții despre ele.

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This