Da, ştiu, eu sunt un caz fericit… sunt genul acela de graviduţa care are toate şansele să devină antipatică numai pentru că poate răspunde cu zâmbetul pe buze de fiecare dată când e întrebată: “ma simţ bine… chiar foarte bine!” Mă amuz adesea când văd oamenii roind în jurul meu şi încercând să mă protejeze de parcă aş fi un bibelou de porţelan, la fel cum mă irit atunci când nu sunt lăsată să fac anumite lucruri ce nu-mi impun nici un fel de dificultate, numai pentru că sunt gravidă.

Da, ştiu că este un instinct natural al oamenilor de a proteja graviduţele, şi nu spun că e un lucru rău, doar că ar trebui să le spună cineva că nu toate graviduţele sunt la fel… şi nu toate au nevoie de grijă excesiva.

Nu ştiu dacă eu am avut noroc sau pur şi simplu totul îşi are originea în refuzul meu de a mă lasă înfrântă de schimbările ce au loc în corpul meu, dar cert este că eu fac parte dintre acele graviduţe care stralucesc… cum s-ar zice, sarcina îmi prieşte. Sigur, am avut şi eu parte de ocazionalele greţuri sau dureri, însă nu suficient de puternice sau frecvente pentru a merita să fie notate în extraordinara experienţă a sarcinii… până la urmă, în mine se creează o viaţă, nu mă pot aştepta să nu simt chiar nimic, nu?

Cu toate astea, ştiu că există şi o altă categorie de mămici, care n-au fost atât de fericite ca mine, şi pentru care sarcina înseamnă nouă luni de chin mai degrabă, noua luni în care corpul lor se transformă în… cel mai mare “duşman”. Iar tot ceea ce li s-a spus vreodată înainte despre sarcină li se par pur şi simplu nişte minciuni neruşinate.

O astfel de persoană este Raluca, mamă a doi băieţei, o fată minunată pe care am avut plăcerea să o întâlnesc de curând. Pentru Raluca, sarcina mea pare o poveste de adormit copii… iar miturile sarcinii doar atât – nişte mituri.

Greţurile matinale ar trebui să dispară după primul trimestru de sarcină, nu?

Hmmm, nu şi pentru Raluca. Iar pentru ea matinal înseamnă mai degrabă ceva de genul “dimineaţă, la prânz şi seara”, iar uneori chiar noaptea. Unde mai pui că nu au dispărut după primele trei luni, ci şi-au făcut liniştite de cap până în momentul naşterii. Adică în timp ce eu luam frumos în greutate, pregătindu-mi corpul pentru  duce o sarcină, Raluca slăbea 4 kg doar în primele luni… A zis cineva dietă? Mai bine încearcă o sarcină.

Noroc că există poftele, iar poftele sunt de fapt modul organismului tău de a-ţi spune că ar trebui să mănânci mai mult din anumite vitamine. Sigur, aşa s-ar explica pofta mea constantă de dulciuri în momentele în care aveam glicemia scăzută, dar pentru Raluca nu scuză porţia uriaşa de chilli de la restaurantul mexican urmată de o pungă mare de chipsuri şi Cola, care au făcut-o să nu poată dormi toată noaptea… însoţite, evident, de o noua sesiune de greţuri. Sigur, ar fi putut face o alegere mai sănătoasă dar ea de avea poftă de salsa cu chipsuri. Putem oare să ne gândim că de asta avea nevoie organismul ei? Nu. Cu siguranţă nu, altfel corpul ei nu ar fi respins delicioasa masă mai târziu.

Indiferent cât de greu ar fi totul, nimic din toate astea nu mai contează atunci când simţi prima mişcare a copilului tău. Este acel moment magic în care realizezi darul minunat ce ţi-a fost oferit şi cât eşti de norocoasă să poţi purta această viaţă în pântecele tău.

Mdaaa… asta dacă nu eşti la fel de norocoasă precum Raluca. Pentru ea, la început mişcările erau confundate cu greţurile.. sau poate greturile erau confundate cu mişcările… oricum ar fi, cele două se aflau în strânsă legătură, şi cu cât micuţul se mişca mai mult, cu atât simţea nevoia să petreacă mai mult timp la toaletă. Sau să se-ntindă. Şi unde mai pui senzaţia minunată pe care i-o transmitea de fiecare dată când capul lui se odihnea pe vezica ei creând o durere insuportabilă urmată de fuga către baie… fugă ce stârnea zâmbetele celor din jur, dar deloc amuzantă pentru Raluca care nu ştia cum să ajungă mai repede acolo.

Dacă mai adăugăm la toate astea durerile acute care le simţea în timp ce articulaţiile ei se întindeau iar şoldurile se lăţeau (proces pe care teoretic n-ar trebui să-l simţi) cred că avem tabloul perfect al unei sarcini minunate. Nu-i nimic, măcar rămân bujorii din obraji ce fac orice graviduţă să pară de zece ori mai frumoasă… asta dacă privirea ei n-ar fi în căutarea celei mai apropiate toalete.

Oare ar trebui să mă gândesc că am avut parte de un noroc fantastic pentru că la mine simptomele sarcinii nu au fost atât de severe? Nu ştiu, cert este că experienţele Ralucăi m-au făcut să realizez că nu toate graviduţele sunt la fel, şi că toţi oamenii aceia care se grăbesc mă mă ocrotească şi să se asigure mereu că mă simt bine poate au motivele lor. Probabil au cunoscut-o pe Raluca înainte. Sau pe una din acele graviduţe pentru care sarcina înseamnă doar multe vizite la medic, prea multă odihnă şi 40 de săptămâni ce par că nu se mai termină.

Cât despre noi… noi suntem bine în continuare şi ne bucurăm de fiecare mişcare şi fiecare sughiţ, ce transformă fiecare clipă a sarcinii într-una magică.

Mămicilor, voi ce fel de sarcină ați avut?

Sursă foto: Missy/ Flickr.com, FotoKa/ Flickr.com și tomcahill/Flickr.com.

Din episodul următor UrbanGraviduța:
“Aceasta este o zi mare pentru amândoi.. da, ştiu, mai mult pentru mine, decât pentru tine dar îmi place să cred că eşti la fel de emoţionat/a. Tu ştii secretul ăsta de ceva timp şi acum urmează să mi-l împărtăşeşti şi mie şi simt fluturaşi în stomac când mă gândesc la această clipă magică…”

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This