Mă trezește o mânuță care mă pipăie pe față și prin păr, căutându-mă. «Mamica?» – îi aud vocea subțirică. Mă întorc către el, îl iau în brațe și îi șoptesc în ureche «Da, puiule, e aici mami.» «Mamica, Sisica…» zice el și, cu ochii închiși îl trag către mine și îl așez la sân.
El suge, eu întredeschid un ochi și văd că e încă beznă afară. Mă strânge în brațe, mă mângâie pe brațul cu care îl îmbrățișez, îi sărut fruntea, așa cum stau culcată pe o parte și 2 minute mai târziu se întoarce pe burtică și adoarme la loc. Mă întorc și eu cu spatele, în poziția mea de somn preferată, și adorm și eu la loc.
Nu a fost de la bun început așa. L-am luat cu noi în pat pe la 6 luni, când așa de tare mă săturasem să mă scol, să mă duc până la pătuțul lui, să îl iau în brațe, să îl aduc în pat la noi, să stau în fund alăptându-l, să îmi cadă capul în piept de somn, apoi să îl duc iar la el, să îl așez cu încetinitorul, ca să nu se trezească cumva, să revin în patul nostru și să o iau de la capăt 2-3 ore mai târziu.
Acum, la aproape 2 ani de când sunt mămică, mă întreb ce naiba a fost în capul meu de nu am luat copilul între noi din prima noapte și am ales să fac în schimb tot du-te-€“vino ăsta, la care se mai adaugă și plasa de țânțari din jurul patului – că în Piracanga, unde locuim noi, nu se poate dormi fără, că te trezești dimineața mort de atâtea ciupituri.
Ce-a fost în capul meu? Păi inconștientă, alimentată de toată învățătura asta de o auzeam la prietene și o citeam pe diverse site-uri, că dacă iei copilul să doarmă în pat cu tine s-a dus viața ta, gata, nu mai scapi niciodată, nu o să mai vrea să plece, plus că tu cu bărbată-tu când te mai întâlnești, dacă copilul e toată noaptea cu voi, și toată ziua? Și mie mi-a fost teamă – și am ales să îl culcăm în cortul lui, în cameră cu noi, și să îl luăm în pat doar la 3-4 dimineața, după ultima trezire, și în rest să ajung la el, când plângea, în mai puțin de 30 de secunde, să îl iau în brațe, să îl legăn, să îl pun la sân…
Apoi m-a lovit ceva în moalele capului și parcă m-am deșteptat. L-am luat cu noi, între noi toată noaptea și am văzut toate darurile care au venit odată cu decizia asta:
Alăptatul de noapte este infinit mai ușor și somnul mai bun și mai lung. Apoi, în loc să mă grăbesc să ajung la el în 30 de secunde, acum rezolv totul cu o întindere de braț. Și bucuria de a adormi seara nas în nas, el având pe față zâmbetul ăla larg și satisfăcut, și cum ne ține cu o mână pe mine și cu o mână pe tatăsu, și cum ne caută și ne pipăie noaptea pe față și ne îmbrățișează pe rând, și mutra cu care se trezește dimineața și chiotele de bucurie pe care le scoate când ne vede, și felul în care descrie el «asta perna mami, asta perna tati, asta perna mau» și ușurință cu care îl liniștim când se agită în somn sau visează și țipă, cu o singură mângâiere și o șoaptă în ureche, și siguranța de a ști când are nevoie să îl învelim și când îi e cald, doar atingându-i în treacăt pielea, și liniștea de a-l auzi respirând sau de a-i putea oferi toată prezența mea când e răcit și are nevoie de mami toată noaptea și sentimentul ăla grozav de «împreună», când împărțim cu toții și ziua și noaptea, ca unul singur.
Nu sunt puține cuplurile pe care le-am cunoscut și care ne-au spus că, în jur de 4 ani, copilul a cerut singur să aibă patul lui. Și că sunt încă nopți când vrea să doarmă cu mami și tati. Și nopți când vrea să doarmă singur. Și toate astea fac parte, firesc, din curgerea unei relații sănătoase, puternice, de iubire și încredere între părinți și copiii lor.
Iar iubirea, atenția și siguranța pe care le simte copilul, acceptarea necondiționată și bucuria împărtășirii, căldura, mirosul, atingerea, mângâierea, respirația lângă el ale celor două persoane pe care le iubește și le dorește alături cel mai mult în lumea asta… toate astea sunt cele mai minunate daruri pe care i le putem face lui și nouă în același timp, ca părinți de copil cu zâmbetul larg pe față de dimineață până seara. El e fericit. Se simte iubit și ocrotit. Se simte ca făcând parte din familia noastră, cu drepturi egale, împărțind cu toții totul.
Și nu asta ne dorim, de fapt, cu toții? Nu asta căutăm și cerem, constant, fiecare dintre noi? Regăsirea sentimentului că suntem, cu adevărat, împreună ?
Sursa foto