Când eram mic eram foarte slab. Am început să mă îngraș mâncând mult seara pe la 13 ani, când am rămas singur cu mama – de atunci mă tot lupt cu kilograme în plus și în fine anul acesta simt că am găsit soluția să încep să le dau jos permanent. Dar despre asta vă spun altă dată.

Fiind gras mai mereu, bineînțeles că încercam să ma îmbrac cu haine închise la culoare și care să mă facă să par mai slab, că încercam tunsori care mă ajutau să par mai tras la față și așa mai departe. Tot timpul mi-a plăcut cum mi-a stat cu părul tuns scurt periuță – poate și pentru că am fugit de cârlionții mult lăudați de toată lumea când eram mic și cum vedeam o buclă o tăiam.

Mulți ani mi-a fost frică de mașina de tuns  – nu aveam și mi se părea că ar durea, că m-ar trage de păr tare. Mă tundea mama cu foarfeca, treabă ce, pe măsură ce am crescut îmi displăcea din ce în ce mai tare. Cică pentru că sunt Leu și nu îmi place să se joace nimeni cu coama mea. Prin liceu mă tundeam la Radu – colegu’ de bancă – avea mașină de tuns – dar ceva nu era cum trebuie. Eram prea cascheta, părul era prea uniform peste tot.

Prin clasa a 10a, mi-am luat inima în dinți și m-am dus prima data la frizer. Universul a simțit frica mea ancestrală și mi-a scos-o în cale pe ea, pe Tanti Nuți – cea mai blândă și mai mămoasă frizeriță din lume. Lucra la un salon de cartier, acum lucrează la altul, la scara următoare. A fost genial primul tuns – a durat puțin, nu m-a durut, m-a luat și cu mașina și cu foarfeca astfel încât sus să fie mai lung decât la spate și pe laterale. Arătam giugiuc și cu siguranță urma să revin.

Am revenit lunar timp de 17 ani și încă mă mai duc. La un an după Tanti Nuți, am cunoscut-o pe Dana, mama Ioanei și a lui Iancu.

Au fost 17 ani în care Tanti Nuți a fost martora transformării mele dintr-un adolescent într-un tată. I-am cunoscut toți colegii și colegele – și mereu mă simțeam prost că ei erau mereu liberi și Tanti Nuți ocupată iar eu îmi așteptam rândul și nu mă duceam la ei. Am făcut de câteva ori greșeala și am regretat.

Tanti Nuți nu mă întreba nimic la început dar avea un mod de a te face să îi povestești despre tine cum n-am văzut la niciun barman. A fost alături de mine în toate momentele cheie de până acum și fiind mereu vizite scurte de 20-40 minute, niciodată nu a fost suficient timp de prea multe detalii – iar asta a făcut ca relația noastră să fie perfectă.  Timpul fiind scurt, trebuia să sumarizez, să mă rezum la esențial – și fâcând involuntar acest exercițiu, îmi dădeam seama care sunt lucrurile importante din viața mea. Astfel Tanti Nuți a fost cu mine:

Când am făcut primii bani.

Când m-am îndrăgostit prima dată.

Când m-am dus la primul interviu serios.

Când am răpit-o de la birou pe Dana și am dus-o pe furiș noaptea la mare pentru a o cere de soție pe plajă la un ceai făcut la primus pentru ca mai apoi să ne întoarcem a doua zi dimineață cu o nouă perspectivă asupra vieții.

Când am plecat la altă companie.

Când intra și ea în vacanță (se închidea salonul pe timpul verii) și mi se părea cea mai lungă perioadă din an și apoi se întorcea și îi povesteam vacanțele mele.

Când m-am logodit la biserică.

Când am făcut nunta și a refuzat să mă tundă scurt că nu se cade să fiu tuns periuță îmbrăcat la costum? De ce???

Când am aflat că o să am un copil. Ea deja avea nepoți.

Când am aflat că va fi fetiță.

Când am plecat din țară dar tot reveneam să mă tund.

A fost o perioadă grea de cca 2-3 luni când am aflat cu stupoare ca Tanti Nuți a suferit un accident cardiac și că se reface. Am vrut să o vizitez, nu ca să mă tund ci pentru că eram chiar afectat de veste dar m-am gândit că pentru ea sunt un simplu client din câteva mii? Din fericire și-a revenit cu bine și ne-am revăzut.

Când s-a născut Ioana și toate milestone-urile care au urmat.

Când a tuns-o prima data pe Ioana.

Când am aflat că o să vină la noi și al doilea copil.

Când s-a născut Iancu și fix la fel ca atunci când s-a născut Ioana, jobul meu la care ajunsesem după ani de muncă intensă a dispărut fără să am vreo contribuție la asta.

Când am dus-o pe Ioana la școală pentru prima dată.

Tanti Nuți

Cu Tanti Nuți am una dintre cele mai longevive relații, poate chiar cea mai longevivă – judecând după densitatea întâlnirilor cu prietenii pe care îi aveam de dinainte să o cunosc.

E genul de cap de pod, coloană de susținere, fir roșu, permanență,  de care avem cu toții nevoie în viață. O interacțiune scurtă, ce se întâmplă cu regularitate și e plină de înțeles. O validare că suntem pe drumul cel bun.

Tanti Nuți este poate singurul martor-mentor al maturizării mele și cu singuranță primul care m-a făcut să realizez că momentul ăla pe care îl năzuim în copilărie, momentul acela când vom fi om mare, adult – se apropie. Dacă sunteți și voi pe la 34 plus minus 3 ani o să înțelegeți ce spun. Noi, pentru noi, suntem încă copii. Noi, pentru noi, nu ne putem vedea altfel. Dar poate veni o clipă în care întrezărim adultul la care aspiram. Și atunci știm că momentul devenirii este aproape.

Copiii au cu atât mai multă nevoie de genul acesta de susținere în toate momentele cheie din viața lor și siguranță. Hai să fim noi capul de pod pentru copiii noștri. Doar de aia au venit la noi, nu?

Aș vrea să le mulțumesc Otiliei și Bogdanei că m-au încurajat să mai scriu, și Danei și lui Tanti Nuți pentru că sunt.

Dar lui Tanti Nuți aș vrea să îi mulțumesc și altfel. Mă ajutați? Ea mă știe de Bob (așa mă are în agendă). Îi dați un SMS să îi spuneți cât de grozavă este? (idee furgăsită la Ariel.)

tanti-nuti-sms

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This