Citeam zilele trecute un interviu minunat în revista englezească The Mother. Un interviu cu cea care a fost Jean Liedloff, autoarea cărții The Continuum Concept,  carte care a revoluționat, sau, poate mai corect spus, a început să readucă relația unei mame cu copilul sau înspre ceea ce este natural a€“ în sensul de creat de natură, așa cum e menit să fie.

În interviul cu pricina, Jean Liedloff menționa cum, până de curând, pe bebeluși se făceau operații fără anestezie, în convingerea că bebelușul nu simte durerea sau că, chiar dacă o simte, nu își va aminti de ea. O barbarie izvorâtă din profunda ignoranță, ca multe altele, de altfel.

Și plecând de aici mi-am propus să scriu azi despre cum să ne purtăm cu corpul bebelușilor noștri. Îi vedem așa mici, aparent fragili și neajutorați, și micimea trupusoarelor lor ne face să uităm, de multe ori, că în trupușorul ăsta se află un Spirit la fel de luminos ca și al nostru. O ființă care are dreptul la același respect ca și noi înșine.

Felul în care ne atingem bebelușii, încă de la primele lor clipe de viață, lasă impresii adânci în subconștientul lor. Aduc informații despre cum e lumea în care au sosit. Și îi învață primele noțiuni despre respectul și iubirea de sine, pietrele de fundație ale dezvoltării noastre emoționale.

«Spune-i bebelușului tot ceea ce vrei să îi faci și descrie-i ce faci. Fă-o cu mișcări de 3 ori mai lente și mai blânde decât crezi tu că este deja suficient de lent și de blând. Vorbește-i încet, cu iubire și calm, privește-l în ochi și zâmbește-i. Cere-i voie să îl iei în brațe, sau să îi schimbi poziția, și așteaptă acordul lui aproape imperceptibil, răspunsul pe care o să îl simți înăuntrul tău, pentru că tu și el sunteți una». Încă o bucățică din învățăturile Margaritei Valencia, față în față, de pe vremea când încă nu născusem.

Poate părea banal, sau stupid, sau plictisitor, să îi spui unui bebeluș, despre care ești convinsă acum că habar nu are ce faci tu acolo, propoziții de genul ‘acum mami o să îți schimbe scutecelul. Uite, dăm întâi jos pantalonii, încet, un picioruș, și apoi celalalt … și acum desfacem scutecul … iar acum mami te spală cu apă, e călduță apa, nu-i așa? Încet, spălam pielea și fundulețul și acum spălam puța… Și hai să punem alt scutecel, curat și uscat€…’

Știu, știu, sună ciudat poate. Dar este doar descrierea exactă, lentă și dulce, a ceea ce îi facem copilului când îi schimbăm scutecul. Iar copilul înțelege ce se întâmplă cu el, colaborează, se simte iubit și se simte respectat. Și la fel cu toate cele pe care le facem și îl implică și pe el, de la făcut baie la plimbat la îmbrăcat și dezbrăcat, la luat în brațe și la vizitat prieteni și locuri noi. Descriem, în cuvinte simple, pas cu pas, ceea ce se întâmplă. Și manevrăm trupul bebelușului cu încetinitorul. Pentru a-i da timp să se obișnuiască, să înțeleagă, să se adapteze la sunete, la lumini, la atingeri, la mirosuri, la tot ceea ce compune noua lume a simțurilor sale.

Apoi bebelușul crește, începe să aibă tot mai mult control asupra propriului corp, devine din bebeluș copil și… noi, parinții, ce facem? Ne mirăm de crizele de furie, izbucnite aparent din senin, când vrem cu orice chip să îi punem copilului căciulița, încercând să îl convingem ca îi e frig și că o să răcească. N-ar fi mai simplu să îi spunem doar, atunci când nu vrea căciulița, «dacă simți că iți e frig, vino să îți iei căciulița». Sau, «dacă vrei să mergi fără geacă afară e ok, dar dacă ți-e frig vino să te îmbraci».

Eu una mi-o amintesc pe Mama Roza, de exemplu, scuipând în poala șorțului și ștergându-mă apoi forțat la gură de resturile gustării servite în fuga dintre două reprize de joacă. Uram chestia asta! Uram că mă ștergea cu forța la gură, fără ca măcar să mă întrebe! Iar acum, mamă fiind, îmi aud odrasla spunând NU, mami, NU! când vreau să îl spăl eu pe ochi dimineața. Si ce dacă nu vrea să se spele pe față și protestează zgomotos când vrem să îl spălăm cu tot dinadinsul? Este fața lui și are drept total asupra ei! Treaba noastră este să ne spălăm propria față și să îi spunem «uite, ești murdar pe față, vrei să te speli?» În 9 cazuri din 10 va spune da, pentru că se simte respectat și pentru că i-am lăsat lui dreptul să decidă asupra propriului său corp. Și dacă spune nu și nu se spală, foarte bine! E alegerea lui și trebuie respectată!

Respectul față de copiii noștri începe cu respectul față de corpurile lor, din primele clipe de viață, și continuă cu respectul față de emoțiile, sentimentele și trăirile lor, cu respectul față de ideile, visele și maniera lor de a întelege și de a interpreta lumea. Iar practica asta, de a-i respecta pe ei în toate cele, ne va aduce aminte, cu fiecare nouă oportunitate în care exersăm respectul, să ne întoarcem la a ne respecta pe noi înșine, de a ne onora și de a ne iubi, cu aceeași blândețe și bunătate pe care ni le amintim că există în noi, atunci când privim în ochii copiilor noștri.

Sursa foto

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This