“Copiii sunt viitorul” spun politicienii atunci când vorbesc despre investițiile în școlile românești și despre viitorul educației în țara noastră. “Copiii sunt educabili”, spun profesorii care explică faptul că nu mai au voie să-i numească pe copii “elevi”, ci “educabili”, ca și cum au în bănci o materie primă ce trebuie modelată și cizelată după niște norme bine stabilie înainte, iar copiii să devină după chipul și asemănarea materiei stufoase din dosarele pedagogice încropite de comisiile de învățământ. Ceea ce nu au înțeles încă specialiștii din sistemul de învățământ românesc este faptul că fiecare copil este unic, fiecare copil are emoții, personalitate, familie, prieteni și dorințe și că fiecare trebuie văzut ca o persoană distinctă cu viitor diferit.

Catalogul cu emoții

violenta domesticaLăsând la o parte materia școlară și modalitatea în care aceasta este înțeleasă și predată de fiecare educator, în fața catedrei se află zilnic copii cu familii violente, cu părinți care recurg la violență pentru a-și impune punctul de vedere și care cred că doar așa cei mici îi vor putea respecta și asculta întocmai. Acești copii sunt văzuți de profesori ca lipsiți de interes, demotivați, neimplicați, debusolați și nu puțini sunt profesorii care și ei la rândul lor recurg la violență prin limbaj desigur, cu scopul de a-i motiva. Unii copii sunt obligați să meargă la școală și să vină acasă cu un carnet plin de note sau calificative lăudabile, alții consideră orele un moment de pauză de la viața apăsătoare pe care o au acasă și în tot acest timp nu puțini sunt profesorii care se văd spectatori la un film pe care nu știu cum sau nu au cum să-l oprească sau să-i schimbe scenariul.

Ce înseamnă violența în familie pentru un educator? De multe ori nimic! Vorbesc din prisma a ceea ce am văzut. Educatorii nu știu nimic din ce se întâmplă acasă, unii nu vor să știe, nu vor să se implice. E mai comod să stea deoparte. Dacă știi o situație atunci te simți obligat să acționezi. Și atunci este mai ușor să spui «Nu știu!».
Există în școală un psiholog care face analize ale unor hârtii pe care copiii le completează pentru a se amuza sau pentru a debusola. Copiii maltratați în familie consideră tot ce îi înconjoară ca o vină. Nu pot discerne între o familie normală și familia lor. Știu că și-ar dori să fie altfel, dar nu pot acționa și atunci aleg să urască. Vi se pare mult spus? Nu, nu este. Asta fac pentru că nu au altă soluție, nu pot să obțină doar sperând și nu pot lupta pentru că nu au arme. Există în școală un diriginte. Clasele de liceu nu mai au separat orele de dirigenție, ele apar în programă, dar nu au interval orar, deci nu există. Sau când există sunt folosite pentru a comunica note, a certa o elevă vopsită, a mustra un elev cu un cercel în ureche.
Fiecare școală are o Comisie de Nonviolență obligatorie. Se fac tabele cu membri, o listă de măsuri copiată de pe net dintr-un proiect mai vechi și câteva acțiuni notate (manifestare anti-violență, un banner colorat că să atragă atenția, un proces verbal scris cu un creion vechi de la vreo întâlnire cu diriginții) – explică Andra Ilie, fost profesor de limbi străine dintr-un liceu prahovean.

Ceea ce este și mai trist față de poveștile de mai sus este că nici măcar toți adulții nu înțeleg cât de gravă este situația și nu știu cum să se comporte. Nu vorbim aici despre acțiuni concrete pentru a-i ajuta pe copii, ci despre un comportament normal și respectabil față de cei din fața catedrei care se află la școală nu pentru a aduna alte traume sau pentru a le adânci pe cele vechi, ci pentru a învăța cum să devină oameni mai buni. “Am avut colegi care știau povești de copii bătuți și foloseau asta drept amenințare (lasă că îl sun eu pe tata) și apoi vroiau respectul respectivului copil. [Tweet “Mâinile care pun note sunt ținute la spate în cazul violenței domestice”] Practic, tu îi demonstrezi că știi, că nu îți pasă și chiar aprobi și vrei ca el să-ți zâmbească policitos doar pentru că tu ai catalogul?! M-am întrebat adesea când intram la ore cum să evit să fiu ipocrită? Pentru că știam poveștile, știam că puștiul din ultima bancă a spălat mașini în intersecție să-și cumpere caiet, știam că fetița din banca a 3-a a spart lemne la vecini să își ia bilet de microbuz să vină la școală. Și eu merg în fața lor să-i întreb de ce nu au învațat? Cum să întreb asta când știu răspunsul… când știu că au dormit prin vecini bătuți sau alungați din casă, când știu că unii își apară mamele de pumnii taților. Cum să mă prefac că nu știu? Cum să-i cer tema? Îi pasa lui de tema mea? Violența la școala este reprezentată de manifestări copiate, refulări ale unor angoase simțite de acasă, lipsa de implicare, lipsa participării active, dorința de a ieși în evidență pentru a însemna ceva. Este strigatul lor de recunoaștere «Da, lovesc pentru că sunt lovit! Ajută-mă!» E greu să te implici să soluționezi fără a leza, fără a scutura un fals echilibru care este tacit acceptat”, explică Andra Ilie.

Și implicarea are o limită uneori

Există însă și profesori care se implică și vor să ajute. E drept, de multe ori acest ajutor este limitat la cele câteva ore de la școală și tot de atâtea ori cam la fel este și durata efectului, pentru că elevii din clase ajung acasă să devină aceiași copii care se tem de reacțiile părinților violenți. “Trebuie să fii pregătit pentru asta, pregătit să asculți și când nu ți se vorbește, să simți, să vezi, să interpretezi, să te implici, trebuie să arăți că îți pasă și că cei mici pot vedea în tine un prieten. Părinții nu pot fi ajutați de profesori. Cine spune asta, se minte, părinții au nevoie de ajutor specializat, de psihologi, de poliție. Nu poți interveni, în calitate de cadru didactic, nu poți trage la răspundere un părinte care își maltratează copilul, nu ai dreptul legal și nici pregatirea specializată. Copiii pot fi ajutați prin apropiere. Niciodată să nu spui «înțeleg prin ce treci» atunci îți pierzi orice ușă deschisă spre inima copilului. Nu ai cum să înțelegi, dacă nu ai trecut prin asta, este o minciună care va forma o barieră între tine și copil, copilul simte și îți va răspunde cu răceală. Se va deschide în fata celui care îl tratează egal cu ceilalți, celui care nu îi va da voie să se simtă marginalizat”, explică Andra.

Tot copiii sunt cei care ne dau lecții

violenta-domesticaAtunci când ai primit de la viață și de la familie dragoste și respect tinzi să crezi că așa este normal să fie și să te aștepți ca toți ceilalți să primească aceleași lucruri ca și tine. Adevărul este de departe diferit și de data aceasta tot copiii sunt cei care ne dau lecții și ne demonstrează că întotdeauna putem fi mai buni cu ceilalți.

Când l-am cunoscut pe PZ era la liceu. Se vedea clar că are o situație materială cruntă: teniși de cârpă iarna, caiet universal pentru toate materiile, cerea cornuri pentru a mânca celor din clasele mici. Am organizat cu prietenii o colectă de bani, cu o sumă finală frumușică, am vorbit cu el să ne întâlnim în orice oraș din împrejurimi să își cumpere el ce îi trebuie. I-am spus că povestea este una între noi doi, pentru a nu se simți jenat. Inițial mi-a spus că da, ziua a sosit l-am așteptat, dar nu a apărut. Când l-am întâlnit, l-am întrebat de ce nu a venit. Și mi-a spus «am plecat de acasă de două ori, dar nu am putut să vin, pentru că eu niciodată nu am primit ceva fără să muncesc pentru asta. Nu mi s-a părut corect». Evident am insistat și totuși nu am putut finaliza. Mi-a spus că tatăl lui este reacăsătorit și ambii sunt alcoolici. Nu puteam merge cu bagajele la poarta casei, am fi fost izgoniți. S-a ajutat singur: a terminat liceul, a plecat din localitate și lucrează ca mecanic auto. Au trecut patru ani de atunci și în sfârșit poate spune că a trecut – își amintește Andra.
GS era clasa a V-a când am cunoscut-o. Blondă, cu ochi albaștri, frumoasă, delicată, cu mult bun simț. În timpul unei ședințe cu părinții, un tătic s-a rățoit la mama fetei: «Nu ți-e rușine? Să chinui un copil?» După ședință am cerut să vorbesc cu tăticul respectiv și mi-a spus că mama fetei este schizofrenică, avea patru copii și nu le știe tatăl. Eleva mea era cea mai mare ea întreținea familia. Tăia lemne în curtea vecinilor pentru pâine, pentru o farfurie cu mâncare. La școală s-au primti ajutoare în anul acela și ea a fost pe lista celor defavorizați. În timp ce fetele își alegeau bluzițe, rochițe, ea se uita la ce era mic, mic. Am întrebat-o de ce, ea își alesese doar o cămașă albă și un pulover de toamnă. Mi-a spus că e tot ce îi trebuie să arate curat la școală când mai vin inspecții și mi-a cerut să poată alege pentru frații mai mici. Este la liceu acum, în altă localitate, stă la cămin și s-a rupt de mediul ostil – spune Andra.
Pe AF l-am cunoscut când era clasa a XI-a. Am fost avertizată când am intrat în clasă să am grijă. Am aflat că locuia cu tatăl lui, mama fugise de acasă și tatăl se răzbuna pe el: când era beat, îl obliga să doarmă în cotețul câinelui. Băiatul dormea acolo și ziua la școală se răzbuna la rândul lui pe toți cei care aveau un cămin acasă. Nu i-am spus că știu, nu i-am spus că îl pot ajuta, nu i-am spus că știu prin ce trece. Aș fi mințit, nu știam cum este. Și atunci i-am spus că vreau să îmi demonstreze mie că nu m-am înșelat când m-am decis să-i dau o șansă. Eram invidiată de toți colegii, era singură oră la care nu lipsea, nu era violent, nu înjura, își făcea temele… Refuza să copieze la teze, îmi cerea ajutorul. După trei ani mi-a scris pe Facebook –«Profa, mulțumesc! Sunt șofer pe tir, am plecat de acasă și călătoresc, duc transporturi de marfă peste tot în lume. Și m-am descurcat să cer să mănânc, să dorm undeva, folosesc din ce m-ați învățat» – povestește Andra Ilie.

Și atunci când tot copiii sunt cei care ne dau lecții și ne învață care este definiția unui om cum putem noi să rămânem indiferenți și să nu acționăm atunci când suntem martorii unor acțiuni violente?
Surse foto: 1 și 2.