Locuim de aproape 3 ani in Brazilia. Am trait mai bine de 2 ani si jumatate intr-un eco-village pe malul Atlanticului, numit Piracanga. De cateva luni ne-am mutat intr-un alt paradis tropical, Pedra do Sabia, o ferma-rezervatie naturala cu lac, rau, plantatie de cacao si jungla, unde ne impartasim zilele, mancarea, experientele si trairile cu inca 3 adulti, 2 copii, 2 caini, o pisica, plus o gramada de prieteni care vin tot timpul sa ne viziteze.

Traim, de aproape 3 ani, intr-o familie extinsa. Fara garduri la case, gatind de o vreme in aceeasi bucatarie si mancand la aceeasi masa. Copiii cresc impreuna, zburda, se joaca, se cearta, se impaca, plang, tipa, strica prietenia, o refac dupa 3 minute – totul impreuna.

Parintii stau acasa, cu si pe langa copii, lucrand de si pe langa casa, fara sa stim de serviciu, stres, alergatura si rate la banca. Cel putin la exterior, viata noastra este din multe puncte de vedere una libera si relaxata. Fericita. Simpla si fireasca.

Si in acelasi timp am ajuns cu totii la concluzia ca viata in comunitate si parintitul sunt poate cele mai intense si transformatoare experiente de evolutie spirituala pe care un om care traieste in lume, nu pe varf de munte in pestera, le poate avea.

Si nu e locul aici ca sa vorbesc despre provocarile traitului in comunitate. Dar e locul pentru vorbit despre provocarile parintitului. Si anume, cum se face ca, desi avem tot timpul din lume la dispozitia noastra ca sa ne dedicam copiilor nostri, tot ne plangem ca e greu, ca suntem obosite, ca am avea si altele de facut, ca la sfarsitul zilei cadem frante din picioare, ca valuri de emotii ne coplesesc uneori, ca nu suntem parintii perfecti si cum putem trai cu treaba asta… si lista e lunga, poate continua pe multe pagini si cred ca e familiara majoritatii covarsitoare a parintilor care citesc acum textul asta si au ales sa fie parinti macar semi-constienti pentru copiii lor.

Pentru ca, vedeti voi, indiferent ca traim intr-un paradis natural sau in mijlocul betonului, copiii nostri sunt fix la fel, din punct de vedere al etapelor de dezvoltare,  in oricare colt al lumii. Si ating in noi aceleasi butoane, in oricare colt al lumii am fi ales sa traim. Iar unul dintre butoanele cele mai rosii si mai mari cu care munca de parinte se joaca este rezistenta.

Rezistenta la a ne schimba. Rezistenta la a ne relaxa. Rezistenta la a avea incredere, in copiii nostri si in felul in care Mama Natura le-a randuit pe toate. Rezistenta la a ne uita in noi insine. Rezistenta la a ne iubi si la a ne strange in brate, noi pe noi insine. Rezistenta la a ne permite sa fim naturali, simpli, vulnerabili, egali. Rezistenta la A FI, pur si simplu, fara nevoia de a a fi CEVA sau CINEVA.

Intrebarea cea mai frecventa pe care am auzit-o eu de la rezistenta din mine insami si de la rezistenta din mamici de toate nationalitatile cu care am stat de vorba este «cum sa fac sa il integrez pe copil in treburile mele, cum sa fac sa imi traiesc si eu viata mea, dupa ce devin mama ?» Si tocmai din perceptia asta asupra vietii de parinte se nasc problemele. Din «viata mea» versus «viata lui». Din rezistenta la a accepta realitatea, asa cum este ea ACUM.

Ceea ce am inteles eu dupa 2 ani si jumatate de mamit, plus 9 luni de sarcina, este ca atunci cand devii mama, realitatea devine cu totul alta decat era inainte.

In primul rand, nu mai exista «viata mea» si « viata lui», ci «viata noastra». Am inteles ca, atungi cand alegi sa fii un parinte constient, dedicarea este totala, fata de copil, fata de responsabilitatea de a fi acolo, prezent, oricand copilul are nevoie. Am inteles ca «viata mea», asa cum era inainte, a trecut, s-a transformat si nu o sa mai fiu niciodata cum eram si, sincer, nici macar nu mai vreau. Am inteles ca tot ceea ce fac, decid, planuiesc si construiesc in «viata mea» are de-a face, de fapt, cu «viata noastra». Nu mai am cum sa decid sa imi iau un job de manager de intreprindere care munceste 12 ore pe zi, in numele unei cariere sau al unui salariu baban, pentru ca asta nu il poate include pe copilul meu. Il lasa pe dinafara. Asa cum nu mai pot sa decid sa plec singura 1 an intr-o tabara de meditatie, in numele chemarii mele spirituale, pentru ca asta il lasa iar pe dinafara pe copilul meu.

Am inteles ca treburile mele pot fi facute in functie in primul rand de treburile copilului meu. Pentru ca, acum, realitatea este ca el e prioritatea. Si am inteles ca imi pot adapta, daca vreau, treburile mele, in asa fel incat sa le pot face respectand nevoile, cererile si ritmul de crestere ale copilului meu. Acceptand, pur si simplu, ca acum viata curge intr-un alt ritm, mai lent, mai calm, mai simplu. Si, de fapt, mai natural, mai firesc.

Am inteles, nu fara o tona de rezistenta, ca viata mea, dictata dupa regulile mele, cum vreau eu, cand vreau eu, nu mai exista. Ca acum traiesc viata mea dupa reguli care respecta, includ, accepta, asteapta, curg, au rabdare, inteleg, danseaza, fac spatiu pentru el si pentru ceilalti.

Cum sa fac sa imi traiesc si eu viata mea? Pai… asta ESTE viata mea, acum. Exact asta fac: imi traiesc viata mea, care acum e cu copil. Si e si de cuplu cu copil. Iar cand nu mai rezist acestei realitati evidente, nu mai gasesc nici o urma de oboseala si de incordare. E chiar asa de simplu!

Foto credit: Mikaphoto.ro

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This